Tentația 6

Zoey

Întunericul era atotstăpânitor. Nu doar mă orbea, ci îmi suspendase toate simţurile. Credeam că
încerc să-mi trag răsuflarea şi că mă agit, căutând să dau de ceva, de orice palpabil, de vreun sunet
sau de vreun miros, orice care să mă lege de realitate. Însă puntea mea cu simţurile se rupsese.
Coconul beznei şi zbaterea nebunească a inimii mele erau singurele realităţi.
Oare murisem?
Nu, nu cred. Mi-am amintit că eram în tunelul din subsolul mănăstirii benedictine, la numai
câţiva metri de prietenii mei. Îmi era frică de întuneric, dar ăsta nu era un motiv să dai colţu'.
Însă îmi era frică, ţin minte că îmi era tare frică.
Şi apoi nu mai era nimic în afară de bezna asta.
Ce mi se întâmplase? „Nyx! a urlat mintea mea. Ajută-mă, zeiţă! Te rog, trimite-mi o lumină, de
orice fel!“
„Ascultă cu sufletul...“
Mi s-a părut că strig cu putere la auzul glasului dulce şi liniştitor al zeiţei care mi se înfiripase în
minte, dar când vorbele ei s-au risipit, liniştea şi întunericul zdrobitor au reluat frâiele.
Cum naiba să ascult cu sufletul?
Am încercat să mă calmez şi să ascult, dar nu era decât liniştea, o linişte totală, neagră, vidă, cum
nu mai auzisem în viaţa mea. Nu era nimic care să mă ghideze, nu ştiam decât că...
Odată ce am realizat chestia asta, rotiţele din cap au început să mi se pună în mişcare.
Ba era ceva care să mă ghideze. O parte din mine mai simţise întunericul ăsta cândva. Nu
vedeam, nu simţeam şi nu puteam face altceva decât să mă întorc spre mine însămi, în căutarea
acelei fărâme din mine capabile să înţeleagă ceva din toate astea, capabile să-mi arate calea prin
care mă puteam elibera de aici.
Memoria mi-a fremătat din nou, de data asta purtându-mă cu mult înainte de noaptea în care
eram în tunelul din subsolul mănăstirii. Anii s-au risipit odată cu împotrivirea mea până când, într-
un târziu, am simţit din nou.
Puţin câte puţin mi-am recăpătat simţurile şi am început să aud şi altceva în afară de propriile
gânduri. În jurul meu se auzeau bătăi de tobe şi cu ele se împleteau vocile îndepărtate ale unor
femei. Mi-a revenit şi mirosul şi am recunoscut izul jilav care îmi amintea de tunelul mănăstirii. În
sfârşit, am simţit ţărâna pe spatele meu gol. Nu am avut la dispoziţie decât o clipă ca să-mi analizez
şuvoiul de senzaţii aduse de simţurile recăpătate, pentru că apoi conştiinţa mi-a revenit şi ea,
trezindu-mă. Nu eram singură! Eram cu spatele lipit de pământ, dar cineva mă ţinea strâns în braţe.
Şi atunci a vorbit.
— Zeiţă, te rog, nu lăsa să se întâmple asta!
Era glasul lui Kalona şi prima mea reacţie a fost să strig şi să mă lupt orbeşte să scap de el, dar
nu aveam controlul asupra corpului meu, iar cuvintele care mi s-au prelins printre buze nu-mi
aparţineau.
— Şş, nu dispera. Sunt alături de tine, iubirea mea.
— Mi-ai întins o capcană! în timp ce-mi striga această acuză, a strâns şi mai tare braţele în jurul
meu şi am recunoscut pasiunea de gheaţă a îmbrăţişării sale de nemuritor.
— Ba te-am salvat, a răspuns vocea mea cea ciudată, în timp ce trupul meu se cuibărea şi mai
bine lângă al lui.
— Nu erai sortit să umbli pe acest pământ. De aceea erai aşa de nefericit, aşa de neostoit.
— N-am avut de ales! Muritorii nu înţeleg.
I-am cuprins gâtul cu braţele şi mi-am trecut degetele prin părul lui moale şi bogat.
— Înţeleg. Stai în pace, aici, cu mine. Alungă-ţi neliniştea şi tristeţea. Eu îţi voi fi alinare.
L-am simţit cedând înainte să spună şoptit:
— Da. Îmi voi îneca tristeţea în tine şi dorul meu nestăpânit se va domoli în sfârşit.
— Da, iubirea mea, consortul meu, războinicul meu... da...
În momentul acela m-am contopit cu A-ya. Nu-mi dădeam seama unde se termina dorinţa ei şi
începea sufletul meu. Dacă aş mai fi avut de ales, aş fi refuzat. Însă singurul lucru pe care îl ştiam
era că eram unde mi-era sortit să fiu, în braţele lui Kalona.
Aripile lui ne-au învăluit, ferindu-mă de pârjolul atingerii lui de gheaţă. Buzele lui le-au găsit pe
ale mele şi ne-am explorat unul pe celălalt încet, pe îndelete; aveam sentimentul că mi se întâmplă o
minune şi că mă predau. Când trupurile noastre şi-au început dănţuiala, am aflat bucuria supremă.
Şi apoi, dintr-odată, am început să mă dezintegrez.
— Nu! mi-a ţâşnit un ţipăt din gură şi din suflet. Nu voiam să plec! Voiam să stau cu el. Locul
meu era alături de el!
Dar, nici de data asta nu eram eu la cârmă, şi am simţit că mă topesc, făcându-mă din nou una cu
pământul, în timp ce A-ya plângea, iar vocea ei întretăiată îmi şoptea în minte: ,Aminteşte-ţi...“
*
Palma mi-a plesnit fierbinte obrazul şi am inspirat adânc, lucru care mi-a alungat şi ultimele
fărâme de întuneric din minte. Am deschis ochii şi fasciculul lanternei m-a făcut să mijesc ochii şi
să clipesc.
— Îmi amintesc, mi s-a auzit glasul, la fel de hârşâit ca mintea.
— Îţi aminteşti cine eşti sau trebuie să-ţi mai ard una? a spus Afrodita.
Mintea îmi era încă lentă pentru că refuza să fiu smulsă din întuneric. Am clipit din nou şi am
clătinat din cap, încercând să mi-l limpezesc.
— Nu! am strigat cu atâta patimă încât Afrodita şi-a luat instantaneu tălpăşiţa de lângă mine.
— Bine, a spus. Poţi să-mi mulţumeşti mai târziu.
Măicuţa Maria Angela şi-a luat şi ea locul, s-a aplecat deasupra mea şi mi-a dat de pe faţă părul
asudat şi rece.
— Zoey, ai revenit printre noi?
— Da, am spus cu glasul întretăiat.
— Zoey, ce este? De ce te-ai hiperventilat? a întrebat călugăriţa.
— Spune-mi că nu te simţi rău, s-a auzit vocea lui Erin, un pic tremurătoare.
— Nu simţi nevoia să-ţi scuipi vreun plămân, nu? a intervenit şi Shaunee, la fel de supărată ca
geamăna ei.
Stevie Rae le-a dat pe gemene într-o parte ca să se poată apropia de mine.
— Spune, Z! Chiar te simţi bine?
— Mă simt bine. Nu mor, staţi liniştiţi. Gândurile mi se reordonaseră, deşi nu reuşeam să scap de
ultimele urme ale disperării pe care o cunoscusem în pielea A-yei. Înţelegeam că prietenilor mei le
era teamă ca nu cumva corpul meu să fi început să respingă Transformarea. M-am străduit să mă
concentrez asupra prezentului şi am întins mâna spre Stevie Rae. Hai, ajută-mă să mă ridic. Mi-e
mai bine acum.
Stevie Rae m-a ridicat, atentă să mă ţină de cot, în vreme ce eu mă legănam un pic, înainte să-mi
recapăt echilibrul.
— Ce-ai păţit, Zoey? m-a întrebat Damien în timp ce mă studia.
Ce ar fi trebuit să spun? Ar fi trebuit să recunosc în faţa prietenilor mei că retrăisem o amintire
incredibil de vie dintr-o viaţă anterioară în care mă dăruisem duşmanului nostru de astăzi? Nici nu
avusesem timp să meditez la vălmăşagul de sentimente pe care le stârnise amintirea aceasta în
adâncul meu. Cum aveam să le explic asta prietenilor mei?
Spune-ne, copilă. Întotdeauna adevărul este mai puţin înspăimântător decât supoziţiile, m-a
îndemnat măicuţa Maria Angela.
Am oftat şi am izbucnit:
— Mi s-a făcut frică de tunel!
— Ţi s-a făcut frică? Adică e ceva acolo? a întrebat Damien, smulgându-şi în sfârşit privirea de
la mine şi aruncând priviri neliniştite în gura întunecoasă.
Gemenele s-au afundat câţiva paşi în bed, îndepărtându-se astfel de tunel.
— Nu, nu e nimic acolo, am spus ezitant. Cel puţin, aşa cred. În orice caz, nu asta m-a speriat.
— Şi adică te aştepţi să credem că ai leşinat pentru că ţi s-a făcut frică de întuneric? a întrebat
Afrodita.
În momentul ăla s-au holbat cu toţii la mine.
Mi-am dres glasul.
— Mă, poate că e ceva despre care Zoey nu vrea să vorbească, a spus Stevie Rae.
Mi-am privit cea mai bună prietenă şi mi-am dat seama că, dacă nu spuneam ceva despre ceea ce
mi se întâmplase adineauri, nu aveam să fac faţă problemei cu ea.
— Ai dreptate, i-am spus lui Stevie Rae. Nu vreau să vorbesc despre asta, dar voi meritaţi să
auziţi adevărul, am spus şi i-am privit şi pe ceilalţi. M-a speriat aşa de tare tunelul pentru că sufletul
meu l-a recunoscut. Mi-am dres glasul şi am continuat: Mi-am amintit că am fost prizonieră aici,
împreună cu Kalona.
— Vrei să spui că ai în tine ceva din A-ya? a întrebat Damien uşor.
Am încuviinţat din cap.
— Sunt eu, dar sunt în acelaşi timp, nu ştiu cum, şi o parte din ea.
— Interesant..., a spus Damien oftând din rărunchi.
— Şi ce naiba înseamnă chestia asta vizavi de ce s-a întâmplat între tine şi Kalona azi? a întrebat
Afrodita.
— Nu ştiu! Nu ştiu! Nu ştiu! am izbucnit, şi stresul şi confuzia pe care mi le trezise ceea ce se
întâmplase mi-au dat pe dinafară. Habar n-am care naiba e răspunsul, tot ce ştiu e că m-am pricopsit
cu amintirea asta şi că n-am avut timp să mă gândesc prea mult la ea. Ce-ar fi să vă luaţi o pauză şi
să mă lăsaţi să pun ordine în haosul din capul meu?
Cu toţii s-au fâţâit în jurul meu şi au bălmăjit afirmativ, aruncându-mi priviri din care am dedus
că se îndoiau de sănătatea mea mintală.
Nu i-am băgat în seamă nici pe prietenii mei cu ochii căscaţi şi nici întrebările fără răspuns
ridicate de Kalona, care mai că pluteau în aerul din jurul meu, şi m-am adresat lui Stevie Rae:
— Ia explică-mi cum ai făcut tunelul.
Nedumerirea din ochii ei albaştri mi-a dat de înţeles că tonul meu o îngrijora. Nu vorbisem ca o
puştoaică, ceva de genul: „Rahat! Am leşinat şi simt nevoia să schimbăm subiectul pen'că mi-e
naşpa să recunosc că sunt reîncarnarea unei tipe“, ci vorbisem ca o Mare Preoteasă.
— De fapt, nu a fost cine ştie ce, a spus Stevie Rae neliniştită şi stânjenită, ca şi când s-ar fi
străduit prea tare să pară dezinvoltă pentru că se simţea exact pe dos. Auzi, eşti sigură că te simţi
bine? Nu ar trebui să mergem sus şi să-ţi dăm, ştiu şi eu, o cola, ceva de genul? Dacă locul ăsta îţi
aminteşte de ceva, poate că e o idee bună să stăm de vorbă în altă parte.
— Mă simt bine. În momentul ăsta vreau să aud faza cu tunelul, am zis şi am privit-o în ochi.
Spune-mi cum l-ai făcut.
Îi simţeam pe ceilalţi puşti, ca şi pe măicuţa Maria Angela, privindu-ne curioşi şi nedumeriţi în
acelaşi timp, dar m-am concentrat asupra lui Stevie Rae.
— Bine. Ştii că tunelurile din timpul Prohibiţiei sunt cam peste tot pe sub clădirile din centru,
nu?
Am dat din cap.
— Da.
— De asemenea, mai ţii minte că ţi-am spus că am plecat în recunoaştere, ca să văd unde duc?
— Da, mi-aduc aminte.
— Bun, păi ideea e că am găsit gura pe jumătate acoperită a tunelului ăluia despre care ne-a spus
Ant zilele trecute, ăla care e mai departe de celelalte care duc la subsolul clădirii Philtower. Am dat
din nou din cap nerăbdătoare. Ei bine, era plin de pământ, dar când am pipăit în jurul găurii mici din
mijloc, am dat la o parte o grămadă de pământ, am băgat mâna în ea şi am simţit aer rece. Asta m-a
făcut să mă gândesc că probabil tunelul se continuă pe partea cealaltă. Aşa că am împins, cu ajutorul
minţii, al mâinilor şi al elementului meu. Şi pământul m-a ascultat.
— Te-a ascultat? Adică s-a clătinat sau ceva de genul? Am întrebat.'
— Mai degrabă s-a mişcat. Aşa cum voiam eu, în mintea mea, a spus şi a făcut o pauză. E cam
greu de explicat. Dar ideea e că pământul care bloca tunelul s-a prăbuşit până la urmă şi am trecut
prin gura mai mare acum, care dădea într-un tunel foarte, foarte vechi.
— Şi tunelul ăsta vechi era din pământ, nu zidit cu ciment, ca tunelurile din subsolul gării şi din
centru, nu? a intervenit Damien.
Stevie Rae a zâmbit şi a dat din cap, iar părul blond i s-a agitat pe umeri.
— Aşa e! Şi în loc s-o ia spre zona comercială, o lua spre centru.
— Şi ajungea până aici? Am încercat să-mi dau cu presupusul câţi kilometri erau, dar calculele
nu-mi ieşeau. Desigur, sunt varză la mate, dar totuşi, era departe.
— Nţ. Faza e că imediat ce am găsit tunelul plin de pământ şi l-am desfundat oarecum, m-am
apucat să cotrobăi prin el. La început e ca o ramificaţie a clădirii Philtower. Mi s-a părut cam ciudat
şi ca lumea în acelaşi timp că se îndepărta de centru.
— Cum ţi-ai dat seama? a întrerupt-o Damien. Cum de ai putut să ghiceşti încotro te îndreptai?
— Pentru mine e o nimica toată! Eu întotdeauna ştiu unde e miazănoapte, direcţia în care se află
elementul meu. Dacă îl găsesc pe el, apoi găsesc orice.
— Hm, a făcut el.
— Continuă, am spus. Şi apoi?
— Apoi se termina. Adică se oprea. Până acolo ajunsesem şi eu înainte să-mi strecori tu biletul în
care îmi spuneai să vin aici, la măicuţe. Normal, aveam de gând să mă întorc şi să-mi continui
investigaţia mai târziu, dar nu era o prioritate. Când mi-ai spus că se poate să trebuiască să-l mut
aici pe puşti, nu-mi ieşea deloc din minte tunelul de pământ. Îmi aduceam aminte că pornea în
direcţia asta înainte să se termine. Aşa că m-am dus înapoi acolo. M-am gândit unde voiam să merg
şi mi-am dorit ca tunelul să pornească în direcţia aia. Apoi am împins iar, cum făcusem ca să lărgesc
gura, numai că am pus mai multă hotărâre. Apoi, hocus-pocus, pământul a făcut ce i-am spus eu şi
gata! Treabă rezolvată! a încheiat ea cu un zâmbet larg şi cu o înfloritură. În liniştea care se lăsase în
timpul explicaţiilor lui Stevie Rae, glasul măicuţei Maria Angela a părut absolut normal şi
rezonabil, ceea ce m-a făcut să o îndrăgesc şi mai mult.
— E remarcabil, nu-i aşa? Stevie Rae, poate că noi două nu suntem de acord asupra sursei
darului tău, dar sunt totuşi uluită de amploarea sa.
— Mulţumesc, măicuţă! Şi dumneavoastră sunteţi uluitoare, mai ales pentru o călugăriţă.
— Şi cum ai reuşit să vezi? am întrebat.
— Văd fără nicio problemă pe întuneric, dar puştii ceilalţi nu sunt chiar la fel de pricepuţi ca
mine, aşa că am adus felinare din tunelurile din gară, a spus Stevie Rae şi a arătat spre câteva
felinare cu ulei, pe care nu le remarcasem până atunci, în colţurile întunecoase ale beciului.
— Totuşi, a fost cale lungă, a spus Shaunee.
— Pe bune. Trebuie să fi fost întuneric şi naşpa, a continuat Erin.
— Da' de unde! Pentru mine pământul nu e naşpa, şi nici pentru novicii cu semiluni roşii, a
explicat şi a ridicat din umeri. După cum am spus, n-a fost cine ştie ce. De fapt, a fost supersimplu.
— Şi ai reuşit să-i aduci aici pe toţi novicii cu semiluni roşii fără probleme? s-a interesat
Damien.
— Îhî.
— Pe care pe toţi? am întrebat.
— Cum adică, pe care pe toţi? Nu înţeleg ce vrei să spui, Z, a replicat. I-am adus pe toţi novicii
pe care i-ai cunoscut deja, plus Erik şi Heath. Despre cine altcineva vorbeşti? Spusese asta pe un ton
normal, dar la final a tras un chiot ciudat, nervos şi s-a ferit să mă privească în ochi.
Mi s-a făcut stomacul ghem. Încă mă minţea, şi habar n-aveam ce să fac pe tema asta.
— Cred că Zoey e confuză încă pentru că e obosită, cum e şi normal după experienţa pe care a
avut-o în noaptea asta. Mâna caldă a măicuţei Maria Angela pe umărul meu era la fel de
reconfortantă ca vocea ei. Suntem cu toţii obosiţi, a adăugat şi le-a zâmbit şi lui Stevie Rae,
gemenelor, Afroditei şi lui Damien. Nu mai e mult până să se lumineze de ziuă. Haide să te instalez
şi pe tine, alături de prietenii tăi. Dormiţi. Totul o să pară mai limpede după ce vă veţi fi odihnit.
Am dat din cap obosită şi ne-am lăsat conduşi de măicuţa Maria Angela departe de măruntaiele beciului, pe scările pe care le coborâserăm nu cu foarte mult timp în urmă. Însă în loc să continuăm
drumul pe scări până la holul mănăstirii, călugăriţa a deschis o uşă care dădea din palier şi pe care
nu o remarcasem mai devreme în goana mea în urma lui Damien. O scară mai scurtă ducea în
subsolul principal, un subsol normal din ciment, care fusese transformat de către călugăriţe, dintr-o
spălătorie uriaşă, într-un dormitor improvizat. Erau o grămadă de pătuţuri aşezate de-a lungul a
două ziduri faţă în faţă, cu pături şi cu perne care păreau comode. Intr-unul dintre paturi era o
movilă umană, iar ciuful roşcovan care se iţea de sub pătura pe care şi-o trăsese pe cap îmi spunea
că Elliot deja era în lumea viselor. Ceilalţi novici cu semiluni roşii erau strânşi în zona cu spălătoria
şi uscătorul şi stăteau pe nişte scaune din alea pliante metalice de la care îmi îngheaţă mie mereu
fundul şi se uitau la un televizor cu ecran plat, urcat pe una dintre maşinile de spălat. Căscau la
greu, ceea ce însemna că era aproape de răsărit, dar păreau fascinaţi de ce era la televizor. Mi-am
aruncat privirea spre ecran şi faţa mea obosită a înflorit într-un zâmbet larg.
— Se uită la Sunetul muzicii? am râs eu.
Măicuţa Maria Angela a ridicat o sprânceană:
— E unul dintre DVD-urile noastre preferate, m-am gândit că se poate să le placă şi novicilor.
E un clasic, a spus Damien.
— Pe vremuri mie mi se părea simpatic puştiul ăla nazist, a spus Shaunee.
— Atât că dă în gât familia Von Trapp, a spus Erin.
— Moment în care n-a mai fost aşa de drăguţ, a continuat Shaunee, în timp ce ea şi Erin înşfăcau
nişte scaune pliante şi li se alăturau celorlalţi novici în faţa televizorului.
— Dar toată lumea o place pe Julie Andrews, a spus Stevie Rae.
— Ar fi trebuit să le dea o mamă de bătaie la dracii ăia de copii răzgâiaţi, a spus Kramisha din
locul ei, din faţa televizorului. S-a uitat peste umăr şi i-a aruncat măicuţei Maria Angela un zâmbet
obosit. Scuze că am spus „draci“, măicuţă, da' sunt obaznici.
— Aveau şi ei nevoie de dragoste şi de înţelegere, ca toţi copiii, a spus măicuţa.
— Hai că îmi vine să dau la boboci, a spus Afrodita. Eu o tai de aici înainte să vă apucaţi să
cântaţi coloana sonoră a filmului şi să fiu nevoită să-mi sfâşii finele mele încheieturi cu dinţii. Mă
duc să-l caut pe Darius şi camera pe care mi-aţi dat-o. A ridicat din sprâncene şi a dat să iasă din
subsol, plină de figuri.
— Afrodita, a strigat-o măicuţa Maria Angela. Când Afrodita s-a oprit şi s-a uitat înapoi la ea,
călugăriţa a continuat: îmi închipui că Darius e încă împreună cu Stark. Nu-i nimic dacă îi spui
noapte bună, dar camera ta e la etajul al patrulea; o vei împărţi cu Zoey, nu cu războinicul.
— Îh, mi-am spus în barbă.
Afrodita şi-a dat ochii peste cap şi a replicat:
— De ce oare nu mă surprinde?
Apoi şi-a continuat drumul, mormăind.
— îmi pare rău, Z, a spus Stevie Rae uitându-se pieziş după Afrodita, care era deja cu spatele.
Mi-ar plăcea să fiu iar colega ta de cameră, dar eu cred că trebuie să stau aici jos. Mă simt mai bine
în subsol după ce răsare soarele şi, în plus, trebuie să stau aproape de novicii cu semiluni roşii.
— Nu-i nimic, am răspuns eu un pic prea iute. Oare acum nici măcar nu mai voiam să fiu singură
cu cea mai bună prietenă a mea?
— Ceilalţi sunt tot sus? a întrebat Damien. L-am văzut rotindu-şi privirea prin cameră şi eram
destul de sigură că îl căuta pe Jack.
Eu, în schimb, nu-mi căutasem niciunul dintre prieteni. De fapt, după stupida demonstraţie de
bărbăţie de afară, absenţa iubiţilor mi se părea o idee din ce în ce mai bună.
Pe lângă asta mai era şi Kalona, şi amintirea pe care preferam să n-o fi avut niciodată.
— Da, toţi ceilalţi sunt la cantină sau deja la culcare. Alo, Pământul către Zo! Ia fii atentă!
Călugăriţele au o grămadă de pungi de Doritos, şi am găsit chiar şi ceva cola pentru tine, plină de
cafeină şi de zahăr, moartea ta, a spus Heath în timp ce sărea peste ultimele trei trepte care duceau
în subsol.