Tentația 6

Rephaim

Trezirea a fost dificilă. Chiar şi pe tărâmul acela delicat, dintre conştienţă şi inconştienţă, chiar şi
înainte să simtă pe deplin durerea ce-i frământa trupul rănit, Rephaim era conştient de mirosul ei.
La început i s-a părut că era din nou în magazie şi că abia se iscase coşmarul, chiar după accident, când venise la el, nu să-l ucidă, ci ca să-i aducă apă şi să-i bandajeze rănile. Apoi şi-a dat
seama că era prea cald să fie încă în magazie. S-a mişcat uşor, iar durerea care i-a săgetat corpul l-a
făcut să-şi vină în simţuri. Atunci şi-a amintit.
Se afla sub pământ, în tunelurile acelea în care îl trimisese ea, şi ura lucrul ăsta.
Nu era genul de ură vecină cu paranoia, cum i se întâmpla tatălui său. Lui Rephaim pur şi simplu
nu-i plăcea sentimentul de izolare pe care îl avea atunci când se afla sub pământ. Deasupra lui nu se
zărea cerul, sub picioare nu simţea pământul înverzit şi nu vedea în jur natura plină de viaţă. Sub
pământ nu putea zbura. Nu putea...
Brusc, gândurile Imitatorului de Corbi s-au schimbat.
Nu, nu avea să se gândească la aripa lui distrusă pentru totdeauna, nici la felul în care acest lucru
îi afecta viaţa. Nu se putea gândi la asta, nu încă. Nu cât timp trupul îi era atât de slăbit.
În schimb, Rephaim s-a gândit la ea.
Nici nu era prea greu, fiind înconjurat de mirosul ei.
S-a mişcat din nou, de data asta mai atent la aripa distrusă. Cu braţul sănătos s-a acoperit cu
pătura şi s-a ghemuit, ca într-un cuib, în patul cald. Patul ei.
Chiar şi acolo, sub pământ, se simţea cuprins de un sentiment ciudat şi inexplicabil de siguranţă,
doar pentru că se afla într-un loc pe care fata îl numise al ei. Nu înţelegea de ce avea ea un efect atât
de neobişnuit asupra lui. Rephaim ştia doar că înaintase urmând indicaţiile lui Stevie Rae, greoi,
agonizând, istovit, până când şi-a dat seama că, de fapt, se lăsase călăuzit de mirosul Celei Roşii.
Aceasta îl condusese prin tunelurile şerpuitoare, aparent părăsite. Se oprise la bucătărie şi se silise
să mănânce şi să bea. Novicii lăsaseră în urmă frigidere pline cu mâncare. Frigidere! Acesta era
imul dintre numeroasele miracole ale epocii modeme pe care le observase în anii lungi în care
fusese numai spirit. Petrecuse o veşnicie aproape privind şi aşteptând... visând la ziua în care avea
să poată atinge, gusta şi trăi din nou cu adevărat.
Rephaim a conchis că îi plăceau frigiderele. Însă nu era deloc convins că-i plăcea lumea
modernă. În scurta perioadă de când trupul îi fusese redat, înţelesese că majoritatea fiinţelor umane
nu mai aveau niciun fel de respect pentru puterea străbunilor. Imitatorul de Corbi nu-i socotea şi pe
vampiri ca făcând parte dintre străvechi. Nu erau nimic mai mult decât nişte jucării frumoase, cu
care să te distrezi. Indiferent ce spunea părintele său, ei nu erau demni să domnească alături de el.
Oare de aceea îl lăsase Cea Roşie în viaţă? Pentru că era prea slabă şi prea ineficientă, prea
modernă ca să facă ce trebuie şi să-l omoare.
Atunci s-a gândit la forţa de care dăduse ea dovadă, şi nu doar la cea fizică, deşi şi aceasta era
de-a dreptul impresionantă. De asemenea, îi putea porunci pământului, iar acesta i se supunea până
într-acolo încât s-a despicat în două pentru a-i împlini voia. Nu putea fi vorba de slăbiciune.
Chiar şi părintele său vorbise despre puterile Celei Roşii. Şi Neferet îi avertizase că cea care îi
conducea pe vampirii cu semiluni roşii nu trebuia subestimată.
Şi iată-l acum, atras de mirosul ei în patul ei, unde aproape că-şi făcuse cuib.
Cu un strigăt dezgustat, s-a smuls din căldura şi din con fortul păturilor, pernelor şi saltelei
groase şi s-a ridicat clătinându-se. Stătea în picioare, sprijinindu-se de noptiera de la capul patului,
şi se străduia să se ţină drept şi să nu se lase înghiţit de bezna necruţătoare.
Avea să refacă drumul pană la bucătărie, ca să mai mănânce şi să mai bea ceva, să aprindă
fiecare felinar pe care îl găsea în cale. Se va strădui să se vindece, apoi avea să părăsească
mormântul acesta şi să se reîntoarcă la suprafaţă, să-şi găsească părintele, să-şi găsească locul în
lume.
A dat la o parte pătura care ţinea loc de uşă la intrarea în camera lui Stevie Rae şi a pornit-o
şontâcăind prin tunel. „Deja mă simt mai bine... mai puternic... N-am nevoie de baston ca să merg“,
şi-a spus.
Întunericul era aproape deplin. Din loc în loc se zăreau felinare, deşi multe dintre ele abia mai
pâlpâiau. Rephaim a iuţit pasul. Avea să umple şi să reaprindă felinarele după ce mânca pe săturate.
Avea să bea până şi pungile cu sânge pe care le găsise într-unul dintre frigidere, deşi nu îl atrăgeau
în mod deosebit. Corpul lui avea nevoie de combustibil pentru a se vindeca, asemenea felinarelor
pentru a arde.
Luptându-se cu durerea sfâşietoare pe care i-o pricinuia fiecare mişcare, a urmat cotul tunelului,
intrând în sfârşit în bucătărie. A deschis primul frigider şi tocmai când scotea o pungă cu felii de
şuncă, când a simţit lama rece a unui cuţit în şale.
— Numai o mişcare să faci, păsăroiule, şi iţi tai coloana vertebrală în două. Mori de la chestia
asta, nu?
Rephaim a rămas perfect nemişcat şi a răspuns:
— Da, mor.
— Mie şi aşa mi se pare aproape mort, s-a auzit un alt glas de femeie.
— Da, aripa aia e făcută praf. Nu cred că are ce să ne facă, a spus o voce de bărbat, de data asta.
Cuţitul însă tot nu se clintise.
— De-aia am ajuns în situaţia asta, că ne-au subestimat alţii. Aşa că noi nu subestimăm pe
nimeni. S-a înţeles? a spus cel care îi ţinea cuţitul în spate.
— Mda, scuze, Nicole.
— Am înţeles.
— Deci, păsăroiule, uite cum facem: eu mă dau înapoi, iar tu te întorci încet. Să nu faci pe
deşteptu'. N-o să mai am eu cuţitul în spatele tău, dar Kurtis şi Starr au arme. O mişcare greşită şi
tot o mierleşti, ca şi când ţi-aş fi tăiat eu coloana.
Vârful cuţitului apăsa atât de tare în carnea lui Rephaim încât i-a smuls o picătură de sânge.
— Miroase aiurea! s-a auzit glasul care îi aparţinea lui Kurtis. Nici măcar nu e bun de mâncat.
Nicole nu l-a băgat însă în seamă.
— M-ai înţeles, păsăroiule?
— Da.
Apoi n-a mai simţit apăsarea cuţitului şi a auzit zgomotul unor paşi care se îndepărtează.
— Întoarce-te.
Rephaim s-a executat şi s-a trezit cu trei novici înaintea lui. Judecând după semilunile roşii de pe
frunte, erau din grupul Celei Roşii. Dar imediat şi-a dat seama că, deşi erau şi ei tot roşii, păreau la
fel de diferiţi de Stevie Rae precum luna şi soarele. Le-a aruncat o privire fugară lui Kurtis, un
novice mascul imens, şi lui Starr, o fată obişnuită, cu părul deschis la culoare, deşi aceştia ţineau
aţintite asupra lui arme de foc. Şi-a îndreptat atenţia asupra lui Nicole. Evident, ea era liderul lor şi
cea care îi vărsase sângele, ceva ce Rephaim nu avea să uite niciodată.
Era o novice micuţă, cu părul lung şi brunet, cu ochii mari şi de un căprui atât de închis încât
păreau aproape negri.
Rephaim a privit acei ochi şi pentru o clipă a fost profund uluit. A zărit-o acolo pe Neferet! În
ochii acelei novice se desluşea bezna inconfundabilă şi inteligenţa pe care Rephaim le remarcase de
atâtea ori în privirea lui Tsi Sgili. Constatarea aceasta l-a şocat aşa de tare pe Imitatorul de Corbi
încât, pentru o clipă, nu a putut decât s-o privească cu ochii mari, şi să se gândească la un singur
lucru: „Oare părintele meu ştie că a căpătat puterea de a se transpune?”
— Ia uite la el! Zici că l-a văzut pe necuratul, a spus Kurtis în timp ce-şi flutura pistolul prin aer
şi chicotea.
— Parcă ziceai că nu cunoşti niciun Imitator de Corbi, a spus Starr, pe un ton evident suspicios.
Nicole a clipit, şi fantoma familiară a lui Neferet a dispărut, iar Rephaim se întreba acum dacă nu
cumva prezenţa ei acolo fusese doar rodul imaginaţiei sale.
Nu, nu se petrecuse doar în închipuirea lui, Neferet pătrunsese, deşi pentru o clipă doar, în trupul
novicei.
— N-am văzut în viaţa mea o asemenea creatură. Nicole s-a întors spre Starr, rămânând însă cu
privirea aţintită asupra lui Rephaim. Mă faci mincinoasă?
Nicole nu ridicase glasul, dar Rephaim, care era obişnuit cu manifestările de forţă şi cu
primejdiile, şi-a dat seama că în această novice clocotea o mânie pe care abia şi-o putea reţine. Fără
îndoială că şi Starr şi-a dat seama de asta, fiindcă a bătut imediat în retragere.
— Nu, nu, nu. Nici vorbă. Mi s-a părut doar ciudat că s-a speriat când te-a văzut.
— Da, a fost ciudat, a spus Nicole calmă. Şi poate ar trebui să-l întrebăm care e motivul. Ia zi,
păsăroiule, ce cauţi pe teritoriul nostru?
Rephaim a remarcat că Nicole nu-i adresase, de fapt, întrebarea pe care sugerase că ar avea de
gând să i-o adreseze.
— Rephaim, a spus el, străduindu-se ca glasul să-i pară puternic. Mă numesc Rephaim.
Toţi cei trei novici au făcut ochii mari, de parcă s-ar fi mirat că are şi un nume.
— Pare aproape normal, a spus Starr.
— Numai normal nu e, şi nu care cumva să uitaţi chestia asta, a izbucnit Nicole. Răspunde-mi la
întrebare, Rephaim.
M-am furişat în tuneluri după ce am fost rănit de un războinic din Casa Nopţii, a zis el, fără să
mintă. Instinctul său, care nu-l înşelase de-a lungul secolelor, îi spunea să păstreze tăcerea asupra lui
Stevie Rae, pentru că, deşi ei trebuie să fi fost novicii cu semiluni roşii pe care ea îi protejase, nu
făceau totuşi parte din grupul ei şi nici nu i se supuneau.
— Tunelul care ne leagă de mănăstire s-a prăbuşit, a spus Nicole.
— Era deschis când am intrat eu.
Nicole s-a apropiat de el şi a adulmecat aerul.
— Miroşi a Stevie Rae.
Rephaim a schiţat un gest indiferent cu mâna sănătoasă.
— Am prins mirosul patului în care am dormit, a spus el, apoi şi-a lăsat capul într-o parte,
nedumerit parcă de vorbele ei. Spui că miros a Stevie Rae. Nu cumva ea e Cea Roşie, Marea voastră
Preoteasă?
— Stevie Rae e vampir cu semilună roşie, dar nu e Marea noastră Preoteasă! a mârâit Nicole, iar
ochii i-au căpătat o tentă roşiatică.
— Nu e Marea voastră Preoteasă? a insistat Rephaim. Dar exista o preoteasă vampir cu semilună
roşie pe nume Stevie Rae care, alături de un grup de novici, i s-a împotrivit părintelui meu şi reginei
lui. Avea şi ea desene ca ale voastre. Nu este Marea voastră Preoteasă?
— În bătălia aia ai fost rănit? l-a întrebat Nicole, fără să se sinchisească să răspundă la întrebarea
lui.
— Da.
— Ce s-a întâmplat? Unde e Neferet?
— A plecat, a spus Rephaim, fără să-şi ascundă amărăciunea din glas. A fugit împreună cu
părintele meu şi cu fraţii mei care mai sunt în viaţă.
— Şi unde s-au dus? a întrebat Kurtis.
— Dacă aş şti, nu m-aş mai ascunde sub pământ ca un laş, ci aş fi alături de părintele meu, unde
mi-e locul.
— Rephaim, a spus Nicole şi l-a privit îndelung, cu luare-aminte. Am mai auzit numele ăsta.
Imitatorul de Corbi a tăcut, conştient că era mai bine să îşi dea ea singură seama cine e, decât să-i
spună el şi să pară că se laudă.
Când novicea a făcut ochii mari, şi-a dat seama că îşi amintise unde îi mai auzise numele.
— Ea a spus că eşti preferatul lui Kalona, fiul lui cel mai puternic.
— Da, eu sunt. Dar cea care a vorbit despre mine cine este?
Încă o dată, Nicole i-a ignorat întrebarea.
— Cu ce era acoperită uşa camerei în care ai dormit?
— Cu o pătură în carouri.
— E camera lui Stevie Rae, a spus Starr. De-aia miroase ca ea.
Nicole însă nici nu l-a băgat în seamă.
— Şi Kalona a luat-o din loc fără tine, deşi eşti preferatul lui.
— Aşşşa essste, a şuierat Rephaim mânios, când şi-a dat seama că era adevărat.
— Asta înseamnă că se întorc, vă daţi seama, le-a spus Nicole lui Kurtis şi lui Starr. Păsăroiul
ăsta e preferatul lui Kalona, aşa că e exclus să-l lase aici. La fel cum şi noi suntem preferaţii ei. El o
să se întoarcă după Rephaim, iar ea, după noi.
— Te referi la Cea Roşie, la Stevie Rae?
Cu o mişcare atât de rapidă încât, pentru o fracţiune de secundă, Rephaim i-a văzut corpul ca
prin ceaţă, Nicole s-a apropiat de Imitatorul de Corbi, l-a apucat de umerii suferinzi şi, cu o mişcare lină, l-a ridicat în aer şi l-a trântit de peretele tunelului. Cu ochii scăpărând, roşietici, i-a spus,
aruncându-i în faţă o răsuflare fetidă:
— Înţelege odată, păsăroiule. Stevie Rae, sau Cea Roşie, cum îi tot spui tu, nu e Marea noastră
Preoteasă. Nu e şefa noastră. Nu e de-a noastră. Ea e în gaşcă cu Zoey şi cu adunătura aia, şi asta nu
e deloc în regulă. Înţelegi? Noi nu avem o Mare Preoteasă, noi avem regină şi o cheamă Neferet. Ia
zi, de ce eşti aşa de obsedat de Stevie Rae?
Rephaim a fost străpuns de durere. Aripa lui ruptă îi fusese cuprinsă de flăcări, iar suferinţa îi
sfâşia trupul. Nu îşi dorea din toată fiinţa lui decât să fie din nou sănătos, ca s-o poată strivi pe
novicea asta arogantă dintr-o singură lovitură de plisc.
Dar nu era sănătos. Era slab, rănit şi părăsit.
— Părintele meu voia s-o captureze. Spunea că e periculoasă. Neferet nu avea încredere în ea.
Nu sunt obsedat de ea, urmez doar dorinţa părintelui meu, a spus, cu răsuflarea întretăiată de durere.
— Ce-ar fi să vedem noi dacă spui adevărul? a spus Nicole.
Apoi l-a strâns şi mai tare de braţ, deşi îl ţinea deja ca într-o menghină, a închis ochii şi a plecat
capul.
Incredibil, dar Rephaim a simţit cum palmele ei încep să ardă. Căldura i se răspândea prin tot
corpul, urmând parcursul sângelui său, pulsând odată cu inima-i agitată, reverberând în interiorul
său.
Nicole a fost scuturată de un fior, apoi a deschis ochii şi a ridicat capul cu un zâmbet şiret. L-a
mai ţinut lipit de zid un minut, după care i-a dat drumul. L-a privit pe podea, unde căzuse grămadă,
şi a spus:
— Te-a salvat.
— Ce dracu' spui acolo? a strigat Kurtis.
— Stevie Rae l-a salvat? s-a mirat şi Starr.
Nicole şi Rephaim s-au purtat de parcă nici nu i-ar fi auzit pe cei doi.
— Da, a spus Rephaim cu un icnet, în timp ce se străduia să-şi recapete suflul ca să nu leşine.
Apoi nu a mai spus nimic, încerca doar să îşi dea seama ce se întâmplase şi respira greu, sfâşiat de
durerea care îi străpungea aripa. Novicea cu semilună roşie îi făcuse ceva când îl atinsese - ceva
care îi dăduse acces la mintea sa, poate chiar la sufletul său. Dar în acelaşi timp ştia şi că era diferit
de orice fiinţă pe care o atinsese ea vreodată; gândurile lui aveau să fie dificil, dacă nu chiar
imposibil de citit, indiferent cât de pricepută era novicea.
— De ce ar face Stevie Rae aşa ceva? l-a întrebat Nicole.
— Mi-ai citit gândurile. Ştii că nu am nici cea mai vagă idee de ce a făcut-o.
— Măcar atâta lucru e adevărat, a spus ea încet. Şi tot adevărat e că nu am simţit la tine niciun
fel de resentimente faţă de ea. Cum explici chestia asta?
— Nu ştiu ce vrei să spui. Resentimente? Nu înţeleg nimic din ce zici tu acolo.
— Nu înţelegi, a pufnit ea dispreţuitoare. Ce să înţelegi tu? Ai cea mai ciudată minte pe care am
citit-o vreodată. Deci, păsăroiule, spui că încă mai faci ce ţi-a cerut tatăl tău. Asta ar trebui să
însemne cel puţin că vrei s-o prinzi, poate chiar s-o omori.
— Părintele meu nu voia s-o omoare. Voia s-o prindă teafără şi nevătămată ca s-o poată studia
sau chiar să se folosească de puterile ei, a spus Rephaim.
— Mă rog. Dar vezi tu, problema e că nu am găsit nimic în creierul ăla al tău de pasăre care să-
mi spună că ai fi pe urmele ei.
— Dar cum să fiu pe urmele ei în momentul ăsta? Nu e aici.
Nicole a clătinat din cap şi a spus:
— Nu, vezi, aici e ciudăţenia. Dacă vrei s-o prinzi pe Stevie Rae, atunci înseamnă că asta vrei cu
adevărat, s-o prinzi, fie că e aici, fie că nu.
— Nu e logic.
— Uite care e faza şi ce trebuie eu să aflu, a spus Nicole ţintuindu-l cu privirea. Eşti de partea
noastră sau nu?
— De partea voastră?
— Da, de partea noastră. Avem de gând s-o omorâm pe Stevie Rae, a spus ea direct, apoi s-a apropiat cu o viteză supraomenească de el şi l-a prins de braţ cu o mână de fier. Rephaim a simţit pe
loc că-i ia foc bicepsul, în timp ce Nicole îi răscolea gândurile. Zi, ce alegi? Eşti de partea noastră
sau nu?
Rephaim ştia că trebuie să răspundă. Poate că Nicole nu reuşea să-i citească toate gândurile, dar
avea cu siguranţă destulă putere încât să descopere lucruri pe care el ar fi preferat să le ţină ascunse.
S-a hotărât repede, a privit-o fix în ochii ei purpurii pe novicea cu semilună roşie şi a răspuns cu
sinceritate:
— Sunt fiul tatălui meu.
Nicole îl fixa cu privirea. Mâna ei îi ardea braţul, iar ochii îi străluceau roşiatici. Apoi i-a zâmbit
din nou, cu şiretenie.
— Bun răspuns, păsăroiule, pen' că asta e cea mai importantă chestie pe care am găsit-o în
căpăţâna ta de pasăre. Eşti categoric copilul lu' taică-tău, a spus şi i-a dat drumul. Bine ai venit în
echipa mea. Şi nu-ţi face griji. Întrucât taică-tău nu e aici, nu cred că o să-i pese dacă Stevie Rae e
vie sau moartă când o prinzi.
— Şi e mai simplu dacă e moartă, a intervenit Kurtis.
— Absolut, a încuviinţat Starr.
Nicole a râs, amintind aşa de tare de Neferet, încât lui Rephaim i s-au ridicat fulgii pe ceafă.
„Părinte! Ai grijă!”, a strigat în sinea lui. „Tsi Sgili este mai mult decât pare!”