Anxiety's Ledge

▪️29. Suferință ▪️

Kalen nu a mai venit la școală.

Nici marți, nici ieri și nici azi. Iar partea proastă este că nu știm absolut nimic despre el. Unde este, dacă este bine. Nimic. Doar asigurarea vagă a lui Darren să nu ne gândim
la asta, căci o să apară singur, m-a oprit din a-l da dispărut. El este singurul ce pare că ar avea o idee unde s-ar putea afla prietenul său, însă nu este dispus să vorbească.

L-am sunat de nenumărate ori, i-am trimis chiar și câteva mesaje, însă nimic. Nu a văzut niciunul, are telefonul închis.

Smulg câteva fire de iarbă, stresată la acest gând. Imaginea de luni, cu el plecând atât de distrus, îmi face pieptul să se strângă. Oriunde ar fi, știu că nu dorește să fie singur. Doar se ascunde.

Eu nu sunt singura neliniștită de acest gând, de altfel. Trag o gură mare de aer și îmi reîntorc atenția spre vocea din urechea mea.

— Nu ți-a răspuns la niciun apel sau mesaj? mă întreabă doamna Sohayla pentru a doua oară, auzindu-i agitația prin telefon.

— Nu, răspund simplu și las privirea pe firele verzi din palma mea, analizându-le conturul.

Curtea școlii este atât de liniștită. Să plec de la ultima oră a fost o idee bună. Aveam nevoie de pacea asta, lipsită de agitație. Aveam nevoie de un loc în care să-mi adun gândurile și să contemplez asupra tuturor lucrurilor care mi-au zdruncinat viața în ultimele zile.

— Este numai vina mea, o aud oftând ușor în telefon cu glasul tremurând.

Dacă fac un efort minim și mă pun în locul ei, probabil și eu aș fi reacționat în același mod greșit. Cu aceleași cuvinte usturătoare, exact cum am mai făcut-o. Știu că în acel moment disperarea i-a luat mințile și nu a mai gândit logic, astfel a dat drumul acelor șiruri de vorbe care au avut un impact profund asupra fiului său. Nu este greu să îți dai seama că a fost rănit de ele, chiar dacă nu am nicio idee ce înseamnă, la ce au făcut referire. Și mai știu că acum le regretă, le regretă atât de mult.

— Nu trebuie să vă învinovățiți, Sohayla. Ați fost prea luată prin surprindere ca să aveți timp să reacționați în alt mod.

— Îi vreau doar binele, Deborah. Nu îl pot lăsa să se distrugă așa pentru mine.

— Înțeleg, respir ușor și îmi las spatele să se lovească de trunchiul dur al copacului de care sunt sprijinită. S-a mai întâmplat cumva să dispară așa?

— Da, îmi răspunde fără să ezite.

— De multe ori? întreb, luată prin surprinde de acest răspuns.

— Da.

— Pentru tot atât de mult timp? continui curioasă, privind pierdută în față.

— Da, expiră cuvintele în difuzorul mobilului. Poate și de aceea reușesc acum să stau locului și să nu merg chiar eu să îl caut. Of, Doamne, Deborah, regret atât de mult tot ce i-am spus.

Vorbele sale de luni îmi taie mintea și mă mănâncă limba să o întreb cine este acest el, care reprezintă de altfel și motivul pentru care Kalen a dispărut așa, fără să anunțe și să ne lase vreun semn că ar fi bine.

Respectul și bunul simț mă opresc, întrucât sunt destul de conștientă că nu este treaba mea să mă bag în problemele persoanele ale altora. Cât despre faptul că a mai plecat în acest fel, nu știu ce să cred. De ce a făcut-o? De câte ori? A făcut-o tot în astfel de circumstanțe.

Oftez adânc, negăsind niciun răspuns la întrebările acestea care îmi chinuie mintea.

Scutur palma de pământul care s-a lipit de pielea mea de pe iarbă și îmi ridic privirea spre soarele timid de deasupra norilor. În sfârșit puțină lumină, mă săturasem deja de vremea mohorâtă.