Jurnalul unui inger cazut

Pe urmele adevarului

Dubioasă, bizara, de neînţeles... sunt cuvintele care definesc cel mai bine starea ei. Nu mai e aceeasi fata pe care am cunoscut-o acum cateva luni. Ce poate avea o fata de 16 ani al carui trecut nu-l ştie nimeni? E isteata, chiar cea mai buna din clasa, deci nu ar face ceva rau sau cel putin asta speram cu totii. De ceva timp desenele ei sunt tot mai neobisnuite, un lucru care ar trebui sa ne pună cateva semne de întrebare, caci limbajul ei artistic era unul dintre cele mai transparente pe care il văzusem eu, îşi desena starea, îşi desena sentimentele, emotiile. E Amber, stiu ca i s-a intamplat ceva, dar e mai inchisa ca deobicei.
Are lacrimi in ochi...stiu asta, caci sta tot timpul cu privirea plecata, nu i-am mai vazut ochii aia căprui de mult timp. Are cei mai frumoşi ochi, asta o spun cu toti... o poti citi dintr-o singura privire. S-a desprins de grupul nostru, acum, totul e tăcut si pustiu fara ea si nimeni nu poate sa face nimic pentru a schimba asta. Numai ea si jurnalul ei stiu ce i se intampla. Nu mai are incredere in ea, in noi. Se teme de ceva, dar nu stiu de ce si asta ma omoară.
-Amber ce ai, ce ai păţit? De ce nu mai stai cu noi? De ce stai singura, aici?
Nu-mi raspunsa. Stătu si îşi continua desenul, unul dintre cele mai stranii desene pe care le văzusem eu pana in momentul de fata. Si ce sa vezi? Mâneca de la hanorac i se ridica si atunci le văzui, clar si limpede. Erau acolo, arau cu zecile pe pielea ei ciocolatie. Ii pusei mana pe umăr si atunci se opri din desenat.
-Le văzuşi, nu? spusa ea cu o voce înecata in lacrimi.
-Da! Amber, de ce? De ce ai facut asta? si picai, lipita de peretele pe care ea stătea rezemată.
-Nu stiu Emm, nu stiu! Pur si simplu am făcut-o. Dar de ce intrebi? Oricum nu-ti pasa, nimănui nu-i pasa.
Ii luai mana de pe umar si atunci ma uitai in ochii ei, erau rosii ai avea fata umflata de la plans, era schimbata. Durerea schimba oamenii.
-Gresesti, gresesti într-un totul! Chiar imi pasa Amber, chiar imi pasa si vreau sa te ajut, dar nu o pot face daca nu-mi zici ce ai, deci... ce ai păţit? Spune-mi, te rog!
-Nimic, nu am păţit nimic!
-Atunci de ce plângi? o întrebai uitandu-ma la ea cu o privire calda si totusi foarte îngrijorată.
-Mi-a intrat ceva in ochi.... vezi, acum nu mai plang!
-Ce ti-a intrat?
-O amintire, o amintire care s-a dus, unde, nu stiu...
Se ridica si pleca, îşi lasa desenul pe jos, ceva ce nu-i stătea in fire, caci avea mare grija de desenele sale. Il luai si imi dădui seama ca nu era un simplu desen, era o pagina din jurnalul ei pe care scrie ceva cu totul si cu totul emoţionant, caci nu erau niste simple randuri despre ce i se intampla, ci era o scrisoare, catre cine, nu stiu. Am citit-o de câteva ori, pentru ca nu înţelegeam chiar tot ce spunea, era uda de lacrimile ei, lacrimi varsă-te nu stiu din ce cauza si asta ma omoară. Era o scrisoare ciudat, pentru ca nu era pentru cineva in viata si era pentru cineva care a murit, cineva la care a tinut enorm, sunt sigura ca a fost cineva din familie, dar orice e posibil, orice...
Ma îngrijorează aceasta latura a ei, e complet neobişnuită. Trecura 2 ore de la întâlnirea noastră, 2 ore in care o cautai cu disperare, 2 ore in care nu o gasi. La locul ei special din Parcul Central nu era, la Galeria de Arta nu era, la Biblioteca scolii nu era, iar pe acasa nu dăduse de ceva timp pentru ca trecusem pe-acolo, iar bunica ei imi spusese ca nu o văzuse de la ora 8. Începusem sa ma panichez si sa ma gândesc la ce e mai rau, caci nici la telefon nu raspundea. I-am sunat si pe prietenii noştri, cu totii o căutăm: Ann astepta in Parc cu gandul ca îşi va face aparitia, Jeremy a asteptat-o la Bibliotecă cateva ore bune