Prințul Nemilos

Capitolul 12. Cuvântul interzis

          Transpirația îmi curgea pe tâmplă și cobora prelingându-se pe gât. Eram epuizată. Barez cu greu lovitura ce era cât pe ce să îmi aducă moartea direct în stomac. De parcă nu era de ajuns cea de pe spate, care începea să se vindece.

          Dau înapoi, împiedicându-mă de o piatră și cad pe spate în încercarea de a ține piept sabiei ce îmi voia sfârșitul. Deși de acum nu mă mai surprindea nimic. Prima dată am crezut cu adevărat că o să mor. Nimeni nu mi-a spus ce mă așteaptă.

           Imediat după ce am avut parte de acea baie, prințișorul nostru s-a gândit, că de ce nu aș lua niște lecții cu sabia și de apărare. Bineînțeles că eu nu am apucat să obiectez și iată-mă aici, înconjurată de războinici.

         Liga Înaripaților era de peste sute de ani cea mai prestigioasă școală a  Regatului. Deși a fost ascunsă de ochii lumii atâta vreme, liga a acționat doar în situații de urgență sau la cererea monarhului. Nimeni nu a știut de existența lor până ce Nemilosul le-a dat voie să facă ce vor și i-a transformat în garda lui personală.

          Era condusă de 9 asasini sângeroși ce urmau ordinele lui. Nu era întocmai o școală, dar putem spune că acolo îți formai abilitățile de Fae și deveneai un adevărat războinic. Însuși Prințul face parte din Ligă. A fost dus acolo pe vremea când era copil și de atunci până la vârsta de 17 ani a fost crescut acolo. Au trecut sute de ani de atunci și totuși Prințul a rămas neschimbat. Se știe că elfii sunt nemuritori. Ei nu îmbătrânesc.

         Lama sabiei coboară mai jos până aproape de gâtul meu. Cu toată forța rămasă, împing lama ca să mă eliberez. Si reușesc. Rămân îngenunchiată la pământ, trăgându-mi răsuflarea. Privire mi se ridică și îl văd pe Lisand, unul dintre asasini,  întins pe jos, inert. Un zâmbet mi se conturează pe buzele uscate. Mă ridic cu totul în picioare clătinându-mă puțin și mă îndrept spre trupul ce zăcea jos.

         Arunc o privire dar  nu văd nicio urmă de sânge. Mă aplec deasupra lui și duc două degete la nas, ca să văd dacă respiră. Abia perceptibil un firicel de aer iese prin nările asasinului. Trăia. Răsuflu ușurată. Atât de puternică am fost încât l-am făcut să cadă și pe deasupra să își piardă cunoștința?

          Îmi șterg sudoarea de pe frunte și plec să caut ajutoare ca să-l târască de acolo. Nu a trebuit să chem pe nimeni că de după colțul cazărmii se iviră alți asasini, dar care probabil păreau ca fiind novici. Îi rog să îl care pe Linsad la medicul ligii și să-i spună că îmi pare rău când se va trezi. Se uitară confuzi la mine, dar apoi luară trupul și îl puseră în spatele lor.

         Respir. O dată. De două ori. Eram obosită atât fizic cât și mental. Următoarele săptămâni de la acea baie care m-a lăsat complet în ceață, le-am petrecut antrenându-mă. De fapt am fost adusă aici, în mijlocul pustietății pe un vârf de munte, de unde nu aveai cum să pleci decât prin zbor.

          Deși nu înțeleg de ce m-a adus aici, a trebuit să mă supun. Iar mie nu-mi plăcea asta. Pășesc în camera mea mică unde stăteam. Era o cămăruță ca de armată, doar cu un pat, o masă și un șifonier unde să-ți pui hainele.

          Îmi dau jos cămașa, deja umedă de la atâta transpirație. Pun sabia pe masă și și la fel și pânzele ce îmi fuseseră înfășurate mâinile. Privesc de la încheietura mâinii până la jumătatea antebrațului. Cicatrici de toate formele și mărimile îmi brăzdau suprafața pielii. Erau, să zicem, în curs de vindecare.

         Le-am primit din prima zi când am ajuns aici. M-am împotrivit și asta am pățit. Îmi scot cizmele prăfuite din picioare și mă așez pe pat cu brațele sub cap. Priveam tavanul alb, ce parcă era ca de spital. Nu mă mira, aici chiar se creșteau psihopați.

         Încercam să-mi reprim amintirea buzelor sale pe spatele meu. Gestul lui m-a bulversat foarte mult. Dar nu puteam să fiu sedusă de el. El e nemilos. El e Răul.

         Brusc, în minte îmi vin imagini cu amintirile pe care le aveam când eram la părinții mei. De fapt, cei adoptivi. Încă nu-mi vine să cred că nu sunt fiica lor și că sunt o prințesă de mult pierdută, care trebuie să salveze poporul ei, pe care nici nu-l cunoaște.

          Recunosc că uneori mie greu să mă obișnuiesc cu toată această situație. Totul s-a întâmplat prea repede, fără să pot procesa sentimentele.

          Mă întorc pe o parte, simțind cum somnul dorește să pună stăpânire pe mine. Simt cum ochii mi se umezesc și lacrimi îmi cad pe față oprindu-se în așternutul pernei. M-am obișnuit, deja, să plâng din senin fără ca nimic să se fi întâmplat.

          Oricum, n-avea rost. Nu se schimba nimic dacă plângeai, ci mai rău îți făcea. Te adânceai în tristețea aceea și nu exista cale de scăpare. Era ca o cușcă. Ca o gheară ce apăsa cu toată puterea pe tine.

         Cred am adormit. Așa cum eram. Și poate că aș fi avut un somn liniștit dacă el nu mi-ar fi apărut în vis.

                          ♛ •○• ♛

Puteam simți adrenalina țiuindu-mi în urechi. Sunetul sângelui ce pulsa prin vene îmi scălda simțirile. Voiam mai mult. Mai multă luptă. Dorința asta de sânge și de ucide devenea insuportabilă. Dar îmi plăcea. Mă scăldam în ea.

Trag aer în piept și mirosul de moarte și putreziciune îmi intră în nările deja pătate cu sângele dușmanilor. Era ceva frumos. Ceva de nedescris. Era pură bucurie. Pofta de ucidere era mă ademenea ușor, dar sigur spre pieire.
O poftă de a ucide mai mare decât dorința de a trăi.

Lama sabiei trecea ușor prin pielea lor subțire ca hârtia. Sângele țâșnea necontenit din trupurile lor moarte. Era o plăcere.

I-am omorât pe toți, dar simțeam că voiam mai mult. O foame de nedescris îmi acapară trupul. Umblam bezmetică pe câmpul de luptă în căutarea unui suflet ce încă trăia. Eram disperată.

Un râset colorat își îndreptă sunetul spre urechile mele. Un râs de amuzament. Era chiar el. Acest prinț fără nume dușmanul meu de moarte. Acum îmi era clar pe cine vreau să omor. Vreau să-i simt sângele cald pe mâinile mele și să văd cum își dă ultima suflare în brațele inamicului său.

Zâmbea. Un zâmbet viclean. Unul din multele zâmbete prefăcute.  Îi ieșeau așa de bine că aproape erai păcălit.

Fac doi pași în față și iau sabia în mână. Voiam să o încing în inima aceea de piatră. Acea inimă fără iubire.

Și l-aș fi omorât dacă nu ar fi deschis gura. Acele două cuvinte care le urăsc cel mai mult. Cuvinte puternice, ce pot distruge. Eram blocată.

Gura aceea spurcată a scos pieirea mea. Cu aceea limbă mi-a înfipt un pumnal în inimă. Cu aceste cuvinte mi-a alinat ultima clipă de viață.

"Te iubesc"

Ca o șoaptă ce îi iese pe buze și dispare în aer. Aceste două cuvinte ce cresc și distrug.

_______________________________________

Sorry ca n-am mai postat, dar liceul scoate tot sufletul din mine :")