Shadows: The wrong way

Prologue

Liniste. Prea multa liniste. Auzeam linistea zbierand din departare si apropiindu-se de mine. Imi sufla in ceafa un aer inselator. Ca si cand totul ar fi normal, nimic de care sa-ti fie teama. Dar nu. Linistea e inselatoare. Te prinde in capcana fix cand iti este lumea mai draga. Vine prin spatele tau. Patrunde in tine. Da, linistea. Chiar ea.

Luna. Mare si aurie, stapana cerului intunecat. Vegheaza asupra stelelor, iar stelele, asupra planetelor. Parca luminile boltei ceresti iti ofera o oarecare siguranta, aratandu-ti calea prin intunericul cuprinzator.

Intunericul. Niciodata nu poti fi sigur ce se ascunde in el. E cel mai inselator dintre toti. Mai inselator ca linistea. Nu poti vedea prin el, doar auzi si simti. Conturul a tot ce poti distinge cu greu in negrul noptii este neclar, iar culoarea cenusie. Asemenea unei umbre.

Umbra. Greu de vazut, imposibil de simtit. Sunetele ei, insa, se aud foarte bine. Sunt sunete pline de groaza. Umbrele se ascund in liniste, pana cand vin prin spatele tau si incep a zbiera, lasand sa se asterne un zgomot. Da, un zgomot. Precum un fulg de nea, rece si umed.

Padurea. Linistita, intunecata. Insa, cate un strop de lumina aurie se furisa printre crengi, indeajuns de mult incat sa ma scape de intunericul ce imi invada calea. Acum, ca drumul imi era iluminat, puteam destinge umbrele facute de crengile copacilor care se agitau la fiecare adiere de vant.

Cu toate astea, era liniste. Liniste, liniste, liniste. Pana cand, un zgomot s-a asternut.

'' Fugi! Fugi!" striga o voce interioara, creand un ecou de lunga durata in capul meu. " De ce?" o intreb curioasa. " Intunericul se apropie!" imi raspunde fara ezitare. Stai, ce tot faceam? Vorbeam cu mine insami. Oare innebuneam? Nu. A fi nebun e cu totul altceva. Eu sunt doar... diferita. Ma captiveaza padurile infricosatoare, creaturile noptii, fenomenele paranormale. Nu stiu de ce. Poate pentru ca e o alta realitate. Ceilalti nu cred in asa ceva, insa eu da. O consider o realitate "imaginara" care reflecta realitatea... "reala". Cum? Aduce la iveala adevarata infatisare a oamenilor. Asta explica faptul ca zanele nu exista in povestile sinistre. Ele nu exista in realitatea propriu-zisa. Oamenii sunt buni din motive proprii.

" Fugi, Allison!" striga din nou in capul meu. " Salveaza-te!" . De data asta am ignorat-o. N-am mai fost asa de curioasa de ce voia sa-mi spuna cu adevarat vocea. Altceva, insa, mi-a atras atentia. " Nu! Nu te duce acolo! Intunericul te va cuprinde!" . Vocea asta incepea sa devina enervanta. " Mai taci, Allie interioara sau cine oi fi tu!" Si cu asta, ma indrept catre mica soprana ce isi avea concertul pe o creanga din copacul cu contur neclar si culoare gri. Ce s-a intamplat dupa a fost exact opusul a ceea ce prevestise vocea.