- Am venit să-ți cer o favoare, îi spuse Stephen cumnatei sale două săptămâni mai târziu, intrând în sufrageria în care Whitney supraveghea instalarea draperiilor galbene.
Speriată de sosirea neanunțată și de tonul imperativ, Whitney le lăsă singure pe croitorese și merse cu Stephen în salon.
De trei săptămâni câte trecuseră de la contramandarea cununiei îl mai văzuse la diferite ocazii, dar numai noaptea și de fiecare dată cu altă femeie la braț. Se zvonea că fusese văzut la teatru cu Helene Devernay. La lumina zilei era clar pentru Whitney că nu arăta prea bine. Chipul îi părea rece ca granitul, iar atitudinea față de ea era distantă și politicoasă; i se vedeau urme adânci în jurul ochilor și a gurii. Arăta de parcă nu dormise de o săptămână și când era treaz părea că bea în continuu.
- Aș face orice îmi ceri, știi asta, spuse Whitney cu inima îndurerată pentru el.
— Ai loc la tine pentru un bătrân, un valet? Nu vreau să-I mai văd în fața ochilor.
- Desigur, zise ea, apoi adăugă precaută: Ai putea să-mi spui de ce nu-I mai vrei?
- E fostul valet al lui Burleton şi nu vreau să mai văd pe nimeni sau nimic care să-mi amintească de ea.
Clayton își ridică ochii de pe documentele pe care le studia când Whitney intră în biroul lui şi arăta tulburată. Se ridică imediat, alarmat de figura ei.
- Ce s-a întâmplat?
- Stephen a fost aici, spuse ea șocată. Arată groaznic și vorbește groaznic. Nu-l mai vrea pe valetul lui Burleton la el pentru că îi amintește de ea. Mândria lui nu părea chiar atât de zdrobită după plecarea ei. O iubea, spuse ea cu vehemență, iar ochii îi străluceau de lacrimi. Știam că o iubește!
— S-a terminat, zise Clayton ca să pună punct. Ea a plecat și s-a terminat. Stephen își va reveni.
— În ritmul acesta nu!
— Are la braț o altă femeie în fiecare seară, zise el. Te asigur că mai are cale lungă până ce va ajunge un pustnic.
- S-a închis de lume, până și de mine, protestă ea. O simt și să-ți mai spun ceva. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât sunt mai convinsă că Sheridan Bromleigh nu juca deloc teatru şi nu se prefăcea față de Stephen.
— Era o femeie ambițioasă și șmecheră, foarte dotată. Ar trebui o minune să mă conving de contrariul, spuse el în cele din urmă și se duse la biroul său.
Hodgkin îl privea pe stăpânul său în tăcere și groază.
- Voi... voi fi concediat, milord? Am făcut ceva sau nu am făcute sau...
— Am aranjat ca să lucrezi în casa fratelui meu. Atâta tot.
— Dar m-am abătut de la vreo atribuție, sau...
— Nu! rosti Stephen întorcându-se cu spatele. Nu are nici o legătură cu ce ai făcut. De obicei nu se amesteca în angajări sau concedieri, nici în disciplina personalului din casă și își dădu seama că ar fi trebuit să lase această sarcină dificilă pe seama secretarului.
Bătrânul ridică din umeri neajutorat. Stephen îl privi cum se retrage mergând ca un om cu zece ani mai bătrân decât fusese când venise în slujba lui.
