Un suflet pierdut

Capitol 10

    „Tristețea alungă ce e mai buni din oameni.", își zicea Ana sieși pentru a nu fi doborâtă de sentimente de după plecarea părinților.

      S-a trezit din cauza luminii Lunii și a început să plângă iarăși. Se ținea de piept, credea că din cauza durerii inima o să se facă fărâme, dar nu a fost așa, se simțea din ce în ce mai puternică cu fiecare lacrimă. Atunci s-a ridicat în picioare și a mers până la bagaje și și-a scos cheia care îi deschide lumea de vis.

        Când a ajuns pe cealaltă lume nu își vedea grădina, ci vedea orizontul alb. Dintr-o clipă și-a dat seama că se afla în Pădurea albă. De jos auzi o voce familiară:

      - Anee, ce faci sus? Ce cauți de fapt?întrebă Calonim.

      - Bună, Calonimm! Nu știu. Am învârtit cheia și m-am găsit aici. 

         Fata s-a dat jos din copac dintr-o săritură și era privită de Calonim. Creatura nu își venea a crede. Credea prima oară când a văzut-o că era o zeiță la cât de frumoasă era în copac:

      - Până la urmă ce făceai?

     - Asta e idea...nimic. Doar am răsucit cheia și m-am trezit aici. De data asta n-am mai coborât scările, ci puf deodată aici sus. - Se uită sus și văzu un cireș în plină floare.

       Calonim a condus-o pe Anne în regatul ei de vis și aștepta știri de ce s-a mai întâmplat în viața ei mai nou. Anne i-a spus totul despre "familia" ei și despre părăsire. Lui Calonim i-au răsărit lacrimile în ochi:

      - Cumva plângi, Calonim? Bebelușule, plângărețul de tine! Haha, abia ce am plâns, iar tu plângi ca și o bocitoare.

       - Da, plâng. Vreo problemă? Totuși am dubi legat de transportul tău până aici și chiar unde te-a lăsat.

      - De ce?

     - Doar așa. Păi, vorbim mai încolo, stăpânul meu mi-a dat treabă cât pentru zece oameni. Trebuie să mă duc să iau viața unor oameni și să le transport în siguranță la palat. Scuză-mă, dar am plecat.

     Calonim nu mai putu fi văzut nici la dreapta, nici la stânga."O fi spălat putina."se gândi ea mai bine. Apoi a început să se plimbe prin grădină și observă ceva foarte vag. Tocmai acum a remarcat, dar grădina pe care o avea era identică cu cea a fimilei sale, de-aci senzația de deja-vous. Se gândi că ar fi bine să aibă o băncuță,pe care  să stea, și un leagăn. Apăru din minte și apăru și în realitate. Dar ăsta nu era aşa de important, nu era intrigată să afle cum. Pur și simplu dorea să stea jos pe o băncuță.

      Fata nu simțea teama ce o pândește la granița dintre lumea ei și cea a creaturilor, dar viețuitoarele ce supraviețuiau în lumea ei plecau de grabă din locul unde se intersectau lumile. Anne a hotărât să afle ce se petrece la graniță.

În fața ei albul pătrundea puternic de după granițe. Se răspândea neîncetat. Albul ajuns la rădăcinile primului copac acaparează rădăcina și tulpina lăsând dâre negre în urmă. Anne plecă repede de acolo și îl striga pe Calonim. Întunericul de după albeață se extindea cu repeziciune. A acaparat total partea estică, unde era împrejmuită de flori roși, dar și nordul și sudul. Mai rămăsese doar vestul și gata. Misterioasa epidemie a minții ei, negreața, se răspândea foarte repede, din cele trei puncte cardinale acaparate către centrul grădinii, rămănând ultimul punct cardinal, vestul.

Anne în timp ce fugea către terminalul din vest îl striga cu putere pe Calonim, plângând:

- Calonim, vino! Ajută-mă! Te rog...nu cred că mă aude.

Anne nu mai avea nicio speranță. Ajunsă la sfârșitul drumului, vede granița delimitată de niște clopoței gingași și luminoși, și de un cireș mare. Cu încredere se urcă în copac și îl aștepta pe Calonim să vină. Frica se acumula, tensiunea și spaima intrau adânc în inima fetei. Atunci, Anne aducându-și aminte de cheie, o scoate și o rotește. Negreața ajunse însfârșit la copac și fata a reușit tocmai la timp să deschidă ușa. Sărind, ajunge în Pădurea albă și aleargă pe drumul alb înscărit. Acel negru o urmărea special pe Anne. "Negru" era în spatele victimei, dar Anne ajunse la ușița spre camera ei comodă de acasă. Punând mâna pe cleanță nu putu să o deschidă. Mai avea câteva secunde până să fie înghițită de întuneric. Anne mai avea puțin și rupea clanța din ușă. Deodată apare din nicăieri Calonim. Acesta forță intrarea și era taman în tocul ușii. Calonim trage ușa după ei și îi spune repede să-nchidă ușa. Ana era epuizată, transpirația era clar vizibilă pe față.

- Ce naibii era aia? Era să mă mănânce, era să fiu un desert pentru el, a zis gâfâind de la oboseală.

- E ceva ce rar vezi. Acea creatură mănâncă neîntreruptă granițele neînregistrate, de asemenea și posesorii. De acum în colo nu mai ești în siguranță, dar tot trebuie să vizitezi în fiecare zi Cealaltă lume, deoarece ai un fel de energie de viață și în lumea cealaltă și trebuie să te descarci de ea, astfel pierzi energia vitală din lumea aceasta în care trăiești momentan și mori cam în vreo două săptămâni. Deci trebuie să găsim o cale.

- Dar de ce mie? Credeam că sunt mulți oameni care le-ai oferit astfel de viță!?

- De fapt, nu. Sunt doar doi în lumea noastră neînregistrați. Am primit ordine de la stăpâna mea să îți dau o a doua viață pentru a te face să vezi că viața precedentă era ok și pentru ați lua sufletul gratis. Mi-a spus că dacă reușesc să te conving te pot păstra ca desert când viața ta se va scurge. Deci acum îți sunt prieten, dar nu peste foarte mulți ani vei fi la mine în gură.

- Doar pleacă de aici. M-am săturat pentru astăzi.

- Bine, dar acum nu mai ai casă. Măine seară voi reveni și o să îți reinițializăm teritoriul.

- Ai spus-o de parcă instalai un up-grade pentru calculator.

- Mințile voastre sunt profunde, chiar și furia e foarte greu de îndepărtat din inimă. Hai, te las să te culci.

Dimineața a venit cu pași repezi. Ana se trezi și își puse rochia roșie, își împleti părul într-o coadă și își puse balerinii negri. Se duse direct afară și-l văzu pe Methius udând trandafirii.

- Methius, bună dimineața.- Ana nu voia să fie observată ca fiind îngrijorată, ascunse îngrijorarea după un zâmbet cald-.

- Neața, Ana! Stră-bunica, Irha, o să te ducă la cealaltă rudă și o să-ți spună regulile familiei ce nu trebuie încălcate niciodată, dar toate astea puțin mai târziu, acum are treabă.

- Păi?

- Acum, e plecată la vecinii de vizavi. O să vină după-amiază.

"Hm, familie normală, rude normale, atunci de ce am un sentiment straniu legat de aceste rude, de această casă", își spusese singură în gând. Ana trecu de livada de struguri și de floarea-soarelui și de cea de trandafiri, parcă căuta ceva în neant. În față era frumosul copac înflorit, de aici era senzația stranie pe care o cuprindea. Apoi după o inspecție a copacului îl întrebă pe Methius:

- Ce fel de copac e ăsta?îl întrebă cu spaimă.

- Este un cireș? De ce?

- Pentru că mi se pare așa de magnific, dar de ce aveți unul așa de mare?

- E normal să te impresioneze. Acest cireș își are rădăcinile înfipte adânc în pământ. Știu doar că cireșii le iau foarte mult să ajungă la înălțimea asta, de 20 de metri. Cireșul este semnul familiei Rosen, a ramurei principale Rosemary și a neamului nostru îndepărtat, Rosel. E perfect normal să te intrige sau să te ia cu fiori când te uiți la el, asta este dovada că aparți familiei. Restul oamenilor simt un sentiment plăcut, dar trecător cu timpul, o admirație cu răceală, dar noi simțim ceva diferit, un fel de admirație totală și supusă. - Spunând asta Methius își strânse pumnul, ca și cum cea ce spunea era doar de fațadă, dar sentimentul predominant, furia, era ambalată în admirație.- Ana văzu că își strânse pumnul, dar nu întrebă nimic, ci doar îl lua ca pe un advertisment.