Nu privi înapoi

25 - Aparențele înșală

          Totul în jur e întunecat. E scrum de țigară și cenușa unui suflet care s-a stins prea repede și mult prea devreme. Era un copil amărât când viața a dezamăgit-o, când oamenii i-au arătat acea latura întunecată a societății. Chipul ei nu mai exprimă nimic acum, după atâția ani în care a ajuns să fie imună la tot. Are machiajul perfect executat și hainele îi scot în evidență silueta perfectă.  Părul roșu îi creează o apariție incendiară, în antiteză cu trăirile reale.
      Gustul puternic al cafelei o readuce cu picioarele pe pământ, o reconectează la realitate. Stă la o masă și privește în gol, fumând țigară după țigară. E agitație în jur, însă nu e de ajuns ca gândurile să îi fie acoperite. În mintea ei se dă o bătălie. E ca și cum un demon și un înger se luptă. Demonul o îndeamnă să se lasă pradă modului de viață cu care e deja obișnuită, iar îngerul se luptă cu greu pentru lumina interioară, care deși pare că e stinsă de mult timp,  are încă o mică șansă de a se reaprinde.
     — Bună! Tu ești Gia? o voce feminină o trezește din visare. Îi reamintește motivul pentru care se află pe terasa acelei cafenele. Atenția îi este îndreptată acum asupra tinerei cu părul ca de aur și statură minionă.  E exact cum i-a fost descrisă: tânără, frumoasă și naivă. E victima perfectă.
      — Da! Bună! Și tu ești... face o scurtă pauză pentru a-și aminti numele tinerei, apoi continuă: Olivia, așa-i? îi zâmbește acesteia cât se poate de cald și de părintesc. Vrea să alunge orice posibilă urmă de îndoială.
      — Eu sunt Olivia. Încântată de cunoștință! reținută, tânăra strânge mâna deja întinsă a roșcatei.
Aruncă în același timp o scurtă privire asupra manichiurii perfecte.
      — Și eu mă bucur să te cunosc, Olivia! Ia loc, te rog. fără a-i permite vreo reacție,  Gia își inițiază jocul. Ești foarte frumoasă, draga mea! Miruna nu s-a înșelat când mi-a spus că tu ești exact ce caut eu. cu ochi ageri, analizează reacția fetei.  Aceasta se înroșește,  semn că remarca și-a atins scopul.
     — Mulțumesc.. și îți mulțumesc încă o dată că ți-ai făcut timp să ne vedem, mi-a spus Miruna că ești foarte ocupată.
     — Ehh, nici chiar așa! își flutură mâna pentru a înlătura ideea și continuă. Sunt liberă câteva zile, profit de ocazie și mă reîntorc la locurile mele dragi. Am venit în țară ca să îmi vizitez bunicii și ca să te cunosc. degetele ei lungi răsucesc bricheta neagră în timp ce vorbește. Își aprinde încă o țigară și lasă fumul să iasă cu lejeritate.
    — Nici nu știu cu ce să încep... își îndepărtează câteva șuvițe rebele și le duce după ureche, evitând contactul vizual cu roșcata care trage din țigară cu poftă.
     — Nu trebuie să te stresezi. Gândește-te că suntem prietene și că putem discuta orice. îi atinge ușor mâna fetei cu intenția de a o liniști.
    — Chestia e că.. eu nu am prietene. vocea îi scade în intensitate pe măsură ce rostește fiecare cuvânt. Gia, eu sunt singură pe lume, nu am părinți, familie sau prieteni. ochii fetei se scaldă acum în lacrimi, iar vocea îi tremură de-a binelea.
     — Draga mea, atunci nu vei avea nicio urmă de regret când vei pleca. Totul va fi bine! lasă țigara deoparte și strânge ușor mâinile fetei.  E vital să îi câștige încrederea.
      — Crezi tu asta? încă îndoielnică, fata o privește în ochi fără ezitare.
      — Da! Sunt sigură! spune Gia cu fermitate.
      — Și dacă nu mă descurc? Nu am habar cu ce se mănâncă toată treaba asta cu moda și... Gia o  întrerupe pe tânără care pare că e din ce în ce mai agitată.
      — Am fost și eu ca tine, acum câțiva ani. O fată săracă, fără prea mulți prieteni, fără părinți. Îi aveam doar pe bunicii mei, care m-au crescut și care nu aveau posibilitatea de a mă întreține.  replicile atent alese au efectul dorit. Tânăra o fixează cu privirea.
      — La prima vedere nu aș fi spus asta. Din exterior, pari acel gen de om care mereu a avut totul și pe care Dumnezeu l-a binecuvântat, cuvintele fetei o răscolesc pe Gia mai mult decât aceasta își poate imagina.  Încă își menține masca impenetrabilă în continuare.
       — Of, draga mea! Dacă ai știi tu că nimic din ceea ce vezi nu e așa cum pare...  ochii ei triști privesc în jos. Gia expune adevărul în privința sa.
      Nimic nu e așa cum pare în exterior.  Gia e precum un fruct: la exterior frumos, colorat și atractiv, în timp ce la interior e putred și mâncat de viermi, exact ca sufletul ei. Demonii vieții pe care o duce îi mănâncă sufletul și o lasă goală în interior.
       Conversația fetelor curge cu lejeritate,  pe măsură ce minutele trec, ajungând să atingă toate subiectele dorite. Olivia se destinde în timp ce Gia este cucerită de inocența fetei, în același timp măcinată fiind de vinovăție și de ură față de sine, având în vedere ce urmează să facă. 
       Amestecați în mulțimea de oameni se află doi ochi reci, căprui. Sunt  ascunși în spatele unor ochelari de soare  și privesc spre masa celor două fete. Distanța considerabilă,  la pachet cu plantele decorative alcătuiesc acoperirea perfectă pentru Adam. Le urmărește pe cele două tăcut.  Tace și fumează, analizând gesturile lor în tot acest timp. Evenimentele din ultima vreme l-au făcut să aibă îndoieli în privința celei pe care o considera până de curând aliata sa. Obsesia pentru Eva a scos la iveala o latură  nouă a Giei, latură de care acesta nu era conștient.
       Zeci de oameni vin și pleacă. Parcul situat vis-a-vis de cafenea e aglomerat în acesta perioadă a zilei. Glasurile copiilor îl fac pentru câteva momente să se întoarcă în timp și să uite tot. Uită cine este și amintirile îi arată cine a fost și din ce motiv a ajuns omul de astăzi.
     În urmă cu douăzeci de ani, era un copil împovărat de gânduri și trăiri.  Viața îi părea nedreaptă.  Adam nu a înțeles nici până la vârsta de douăzeci și opt de ani de ce părinții lui s-au comportat rece cu el.
       Privind din exterior și judecând după aparențe,  era copilul unei familii bune. Fiul unui avocat de prestigiu și al unei femei crescute în cercurile înalte ale societății,  profesoară de muzică.  În realitate, copilul căruia părinții nu i-au arătat niciodată dragostea, sprijinul și încrederea necesară unei creșteri sănătoase.
     Familia este leagănul de bază al fiecărui om, iar în cazul lui Adam, a fost un leagăn putrezit, acoperit doar de petice și flori, menite să păstreze aparențele. 
      Copilul care a avut orice fel de  jucărie, la care alții doar visau, a ajuns adultul defect care se răzbună pe oameni nevinovați doar pentru că nu a avut niciodată curajul să își înfrunte părinții. 
      Fiecare palmă și fiecare urmă lăsată de cureaua tatălui pe pielea lui i-au fixat în minte faptul că violența este cheia și că doar așa se poate rezolva totul.  Adam, cel adult, transpune în realitatea actuală acele urme care i-au rămas marcate în suflet. În timp ce cicatricile de pe trup s-au estompat, cele de pe suflet au rămas și par mai proaspete ca niciodată.
     Puține sunt momentele în care se lasă furat de amintiri, în care se lasă întors în trecut. Acum e acel om de care majoritatea ar trebui să stea departe. A ales să se înconjoare de rău și să nu privească înapoi.  În lumea lui, cei slabi nu au loc. Cei slabi trebuie eliminați, sau, în unele cazuri, manipulați să intre într-un joc murdar.
     Adam e genul de om  care a avut de ales. Și a ales partea rea și întunecată.
     Ore bune mai târziu, când se întoarce în locul în care toate planurile iau naștere,  o găsește pe Gia stând în liniște. Pare pierdută în timp ce fumează, are înfățișarea precum o stană de piatră.
     — Ai ajuns de mult? se apleacă să o sărute. Este respins. Gia își întoarce capul, reușind să se ferească de sărut. 
      Adam o privește nedumerit. E prima oară când Gia îl respinge. O privește cu suspiciune pentru câteva secunde, apoi își trage un scaun și se așază la masă.
     — Cum a mers? își aprinde o țigară din care trage cu poftă. Privește fumul care face valuri și se înalță.
      — Exact asa cum ți-ai dorit. A mușcat momeala. își stinge țigara și se ridică, continuând: am treabă,  ne vedem diseară!
     — Unde pleci? bărbatul își arcuiește sprâncenele și o privește curios.
      — Să spunem că voi vizita pe cineva care doarme de mult timp. răspunsul ei vine în timp ce își ia lucrurile.  Le aruncă în micul ghiozdan pe care îl așază pe un umăr.
     — Este ceva de mâncare pe aici? Când te întorci? Adam își răsucește trupul pe scaun. Stă îndreptat acum către ieșire, unde Gia își încalță papucii.
      Aceasta se oprește pentru o clipă și îl privește.
     — Nu ajunge că îți racolez fete? Mai vrei să-ți fac și de mâncare? aruncă cuvintele cu ură apoi iese. Nu îi mai lasă acestuia dreptul la replică.
    Rămas singur, Adam privește nedumerit spre ușa care tocmai s-a închis. A rămas fără replică, lucru care nu i s-a mai întâmplat până acum. Gia se transformă pe zi ce trece, iar asta nu poate aduce nimic bun.
     — Ce draci o mai avea și nebuna asta? întrebarea îi rămâne fără răspuns.  Tonul de apel al telefonului îi întrerupe lanțul de gânduri.  Îl ridică și privește display-ul. Zâmbește.  Aștepta acest apel de câteva zile, iar faptul că a întârziat,  poate însemna doar un lucru.  Acceptă apelul și duce telefonul la ureche.
     — Spune-mi că ai rezolvat tot ce ți-am cerut... zâmbește treptat. Vocea de la celălalt capăt al firului îi spune exact ce își dorea să audă.
    
     Mașina,  un Audi A3, de culoare neagră,  avansează rapid pe drumul știut doar de ea. Simțea de prea mult timp nevoia de a se întoarce în locul de unde totul a început. Gia se întoarce în satul ei natal.
     Pentru unii, această reîntoarcere poate semnifica dor, dragoste sau recunoștință.  Pentru ea, însă,  e altceva. În sufletul ei nu mai e loc pentru dragoste. Inima ei nu mai e capabilă de așa ceva. Recunoștință? Probabil, doar că nimeni față de care ar mai putea simți ăsta nu mai e în viață.  Dorul însă rămâne acolo, bine înrădăcinat în sufletul unui  om care nu mai este capabil să simtă prea multe.
    Orașul a rămas demult în urma ei, la fel și satele ce stau înșirate pe distanța dintre Brașov și Argeș.  Un indicator plasat la o margine de sat o informează că a ajuns la destinație.  Satul Bradu din județul Argeș e destinația finală, iar locul unde părinții ei o așteaptă este tot mai aproape.
    Cu sufletul greu, oprește mașina.  Nu a fost atentă la nimic din jurul ei până să ajungă în locul unde nu a mai fost de prea mult timp. Ani mulți s-au scurs de la ultima ei vizită.
    Cimitirul e același, totul e neschimbat. Aceeași cruce de lemn, veche și decolorată, situată lângă intrarea principală. Gardul din sârmă e tot mai ruginit, culoarea i-a dispărut de mult. Totul în jur e tăcut și pustiu. Locul care semnifică deznodământul vieții e în paragină,  de parcă toată lumea a uitat că cineva drag își doarme aici somnul de veci.
     Pentru câteva secunde, privește cerul.  E de un albastru intens și niciun nor nu se zărește. 
    — Mă vedeți  voi, oare, de acolo de sus? glasul ei e scăzut și ascunde durere.  Oftează și pășește încet pe aleea pietruită.  Sub privirea ei stau înșirate o mulțime de morminte. Sunt reci și nemișcate.  Aici,  timpul trece încet și greu. De aici, nimeni nu se mai întoarce.
     Cu greu își face curaj pentru a înainta.  Mirosul ierbii proaspăt tăiate îi invadează nările și o îndeamnă să respire adânc. Lacrimi amare amenință să îi inunde ochii. Clipește de câteva ori pentru a le alunga și continuă. Pe măsură ce se apropie, liniștea este spartă de sunetul unei voci. O femeie e lângă mormintele părinților ei și pare că vorbește de una singură. 
     Curiozitatea o împinge să se apropie tot mai mult, până când ajunge la umbra unui tei bătrân.  Se ascunde după trunchiul acestuia și ascultă atentă.  Femeia se oprește, își stinge țigara, zdrobind-o de crucea din piatră, apoi își reia monologul.
    — Numai tu ești de vină! mâna ei dreaptă e îndreptată în direcția mormântului. Cea mai perversă femeie ai fost tu! Și bărbatul tău a făcut bine când te-a omorât! Prostul nu a avut destul curaj pentru a-și asuma faptele! femeia scuipă cuvintele care o uimesc pe Gia. Vorbește cu atâta ură,  iar cuvintele ei sunt scăldate în venin.
    Timpul se oprește în loc pentru ea la auzul cuvintelor. Nu mai aude nimic, nu mai vede nimic, totul e negru,  din nou. Șocul o paralizează astfel încât nu realizează cât timp a trecut. Cu greu își revine și privește din nou în direcția femeii.
    Aceasta își aprinde o altă țigară și pleacă,  fără a privi înapoi.
    — Poftim?  Ce caută asta aici și ce legătura are cu mama și cu tata? șocul resimțit e mult mai puternic,  deoarece tocmai a recunoscut-o pe femeie și are un milion de întrebări.