Anxiety's Ledge

▫️30. Trecutul▫️

Privesc șocată, incapabilă să reacționez în vreun fel. Aproape că nu mai sunt conștientă de nimic, doar de imaginea din fața mea. Respirația mi se oprește undeva în gât și nici bătăile inimii nu mi se mai aud.

Privesc la bluza aruncată cu câteva momente în urmă, de mine, pe jos lângă pat, apoi din nou spre brațele sale. Ca un șoc, acum realizez un lucru căruia nu prea i-am acordat atât de multă atenție.

Nu l-am văzut nici măcar pentru o dată, de când l-am întâlnit pe Kalen, îmbrăcat în vreun tricou, sau orice altceva care să îi fi expus brațele. Doar bluze și geci, astfel încât nimic să nu se vadă.

Acum înțeleg de ce!

Îmi înec suspinul care vrea să se facă auzit și îmi strâng ochii, oprind ca umezeala din ei să se transforme în lacrimi. Apoi îi deschid și îl privesc. Îi privesc cum pieptul i se ridică ușor sub respirația echilibrată. Încă doarme. Nu are niciun habar că, probabil, i-am aflat cel mai mare secret.

Strâng mai tare între degete de prosopul ud, apoi îl eliberez ușor pe pat, lângă mine, de parcă îmi este teamă că la cea mai mică mișcare se poate trezi.

Inspir și expir de câteva ori, încercând să îmi aduc ritmul cardiac la un nivel normal, apoi fac un lucru pe care îl regret imediat. Cu mișcări atente, îmi apropii mâna de brațul său stâng, în încercarea de a atinge cu degetele tremurânde porțiunea de piele acoperită cu liniuțe albe. Observ, de asemnea, unele roșiatice, semn că aceste sunt mai recente. Nici nu mai bag în seamă rana de la umăr. Sau celelalte mici julituri.

Doamne, sunt atât de multe!

Abia apuc să clipesc o dată și doar să sper că am atins cu vârful degetului una dintre cicatrici, că sunt imediat respinsă. Tresare brusc, de parcă tocmai l-am electrocutat și îmi apucă strâns mâna, înainte să pot realiza măcar că este treaz. Își deschide larg ochii, cu suflul tăiat.

— Kalen, șoptesc fără putere, ridicând capul spre el.

Își plimbă ochii surprinși de la încheietura mea prinsă în palma sa, de-a lungul brațului meu până își blochează privirea pe fața mea.

— Ce crezi că faci? se încruntă supărat pe mine.

Acum e nervos. Și beat. Dar mai mult nervos.

— Ce crezi că faci? se ridică în capul oaselor, repetând din nou întrebarea.

— Te rănești? cuvintele îmi ies gâtuite printre buze.

— De ce m-ai dezbrăcat? mă întreabă, mârâind printre dinți și poate inconștient, dar îmi strânge mâna mai tare.

Nu reușesc să spun nimic, ci doar să clatin buimacă din cap. Nu pare să îi placă asta. Respirația lui fierbinte mă izbește direct în față.

— De ce? repetă, arzându-mă cu privirea. De ce?

— Mă doare, Kalen! icnesc și îmi smulg mâna dintr-a sa, dar nu mai este nevoie, căci mi-o eliberează aproape instantaneu.

Îl privesc cum își bagă disperat mâinile în par și trage furios de el, în timp ce se apleacă în față. Aproape că nu îl mai recunosc. Dar, printre aceste sentimente mixate cărora încearcă să le facă față, îi depistez teama. Frica că am aflat ceva ce nu trebuie.

Nici nu apuc să expir că îl văd înhățând bluza prăfuită de pe jos și se repede într-o secundă la ușă, dând să plece.

— Kalen!

Sar imediat și îl apuc de braț, înainte să ajungă la clanță. Tresare din nou când îl ating, așa că îmi cobor mâna, apucând-o pe a lui.

— Nu poți să pleci acum.