Având foarte mult timp în fața ei pentru a se pregăti sufletește pentru orice neplăcere urma să sufere din pricina familiei Westmoreland, Sheridan încerca să se convingă că trebuie să se fortifice împotriva sorții. Săptămâni la rând își aminti întruna că era complet nevinovată, că bunătatea și corectitudinea erau de partea ei. Ca să se călească și mai mult încetă să mai viseze Ia Stephen.
În cele din urmă se consideră capabilă să suporte călătoria la Claymore cu ceea ce ea credea că este o nonșalanță totală. În loc să se întrebe cât va mai trece până ce-I va vedea pe Stephen, sau dacă îl va vedea, se concentră asupra râsetelor băieților Skeffington, care călătoreau cu ea în cea de-a treia trăsură închiriată pentru această ocazie. În loc să se întrebe ce va spune și ce va face Stephen când o va vedea, îi puse pe copii să cânte melodii vesele în toate cele două ore de drum. În loc să se uite cu coada ochiului pe geam ca să zărească domeniul, Sheridan își dedica toate gândurile și atenția aspectului exterior al băiețiIor. Alaiul Skeffington parcurgea acum drumul care mergea pe un pod de piatră, ultimul până la reședința Claymore. Se uită doar în treacăt, cu dezinteres la fațada casei imense, compusă din două aripi, în fața căreia se întindea o terasă superbă; nu dădu atenție nici balconașelor sau ferestrelor cu vitralii de la intrare.
În afară de inima care o trăda bătând furtunos, pe măsură ce avansa spre casă, era resemnată și refuza orice emoție, reușind să zâmbească politicos și să-i supravegheze pe servitorii care duceau bagajele înăuntru, observând în treacăt livrelele maron cu auriu, emblema familiei Westmoreland. Înfãșurată într-o pelerină lungă, cu părul strâns la spate și cu gulerul alb, închis până sub bărbie, Sheridan arăta exact ca o guvernantă de meserie, ceea ce și era. Cu mâinile pe umerii celor doi băieți urcă scările înalte în spatele lui sir John și a lui Iady Skeflington, urmați de Julianna.
Își ținea bărbia sus, dar nu luase o atitudine agresivă; umerii îi erau drepți, pentru că nu avea de ce să fie rușinată sau să se teamă, cu atât mai mult cu cât nimeni nu-i cerea să-și apere poziția de guvernantă. Pentru a mia oară în trei săptămâni își aminti că nu-i dezamăgise pe cei din familia Westmoreland dinadins. Contele de Langforf o dezamăgise pe ea de bună-voie și cu bună știință, înșelând-o cu minciuna că el era logodnicul ei, iar mai apoi că vrea să se însoare cu ea.
Familia lui îl aprobase întru totul, deci responsabilitatea și vina, ca și rușinea Ie apaținea lor, nu ei.
Din nefericire, postura victorioasă a lui Sheridan suferi prima lovitură severă imediat după ce îi condusese pe cei mici la cel de-al treilea etaj al clădirii, unde alți servitori și lachei stăteau pregătiți să-i conducă pe oaspeți în camerele lor, după ce valetul-șef îi salutase formal și dăduse dispoziții pentru repartizarea camerelor pe fiecare invitat.
- Alteța sa presupune că veți agrea priveliștea magnifică din apartamentul albastru, Ie spuse valetul lui sir John și lui lady Skeffington. După ce veți fi petrecut cât timp doriți pentru a vă răcori și a vă reface după călătorie, alteța sa vă va primi în sufragerie, alături de ceilalți oaspeți. După ce termină, un alt valet făcu un pas înainte ca să-i conduci în apartamentul albastru.
- Domnișoară Skeffington, apartamentul vecin a fost pregătit pentru dumneavoastră. Julianna îl urmă pe lacheu în camera sa.
- Tineri domni, continuă Hodgkin, camerele domniilor voastre se află la etajul al treilea, unde sunt și sălile cu jocuri. Guvernanta dumneavoastră, desigur, se întoarse către Sheridan, iar când o recunoscu, păli și se uită fix Ia ea, studiindu-i rochia ieftină, desigur că va fi aproape de dumneavoastră, într-o cameră pe partea opusă.
Sheridan avusese timp să-și controleze reacția față de bătrânul care o recunoscu uimit, iar acum îi venea să-I mângâie pe bătrân pe obraz și să-I liniștească, spunându-i că totul era in regulă, că vine aici ca guvernantă și că nu avea de gând să plângă. Reuși să-i zâmbească.
