Sfârșitul meu ești tu

Partea 13-Locul de muncă-

       Pășeam pe pământul rece, căutând cu privirea o urmă de viață. Eram în picioarele goale, îmbrăcată cu o rochiță albă și aveam părul desprins, fluturând prin toate părțile. Vântul bătea liniștit, simțindu-l pânã pe șira spinării. Cerul era întunecat, copacii erau negri, fără viață și fără frunze. M-am oprit pentru a asculta liniștea. Liniștea dinaintea furtunii? Am auzit un zgomot, fãcându-mã sã îmi întorc privirea. Nu era nimeni. Deodată, am auzit un fredonat al unui cântec, o voce lină și blândă care repeta aceleași versuri "Puritate și blestem, Viața este un infern, Mă uit la tine văd cum crești, Sub ochii mei te ofilești". Am urmat glasul fermecător, lăsându-l, să mă hipnotizeze în această vrajă a cuvintelor. Am mers și am tot mers până când, o copilă mi-a sărit în cale. Avea părul blond, ochi albaștri și era îmbrăcată în haine superbe de parcă ar fi fost o prințesă. 

-Hei, cine ești tu? o întreb, aplecându-mă la nivelul ei.

Dar, nu a spus nimic ci, a luat-o la fugă.

-Stai! strig luând-o la fugă după ea.

       A luat-o prin pădure și eu după ea. Oricât strigam, nu avea efect. Am alergat și tot alergat până, am pierdut-o din ochi. S-a evaporat din privirea mea, lăsându-mă singură în acest loc întunecat. Chiar dacă fetița dispăruse, vocea care fredona se auzea din ce în ce mai tare. Am început să merg printre copaci, în speranța că voi găsi marginea pădurii dar, mă afundam din ce în ce mai tare. M-am împiedicat de o piatră, căzând la pământ. Aș fi rămas acolo deoarece, eram extrem de obosită dar, am decis să mă ridic. Când mi-am stabilizat privirea, am observat o lumină. Nu știu dacă aveam vedenii, nu știam absolut nimic și am decis să merg întra-colo. Vocea se intensifica cu fiecare pas și simțeam fiori pe spate. Lumina aceea era o floare, mai exact, era o orhidee albă. În tot acest peisaj întunecat și-a făcut apariția o floare, puritatea, lumina, curatul, minunea. M-am apropiat de floare cu pași mici, admirând-o. Ce căuta o floare superbă, în acest peisaj, în această lume rea, în aceast iad? Am ajuns în dreptul ei și m-am simțit mai liniștită, iar muzica se opri. Dacă acesta era sfârșitul, mi-aș fi petrecut toată viața lângă singura floare care, ar fi rămas pe pământ. Într-un final, i-am atins petalele. Erau așa delicate și fine la atingere. Așa este și inima omului. Cineva ți-o dă pe tavă, pentru a iubi-o, pentru a o face fericită dar, într-un final este rănită și frântă, ca petalele acestei flori. Mereu îi punem pe alții înaintea noastră și de cele mai multe ori, tot noi ajungem, să suferim chiar dacă, am vrut să facem bine. Când am vrut să îmi retrag mâna, o altă mână mă prinse de încheietură.

-Iris...

-Mamă!

-Hei, Iris, trezește-te! strigă Derek, zgâlțânându-mă.

-Mamă! strig trezindu-mă.

-Ești bine? Ai avut un coșmar.

-Era mama. Ba nu, era Daphne. Sunt așa confuzã! spun ducându-mi mâna la tâmplã.

-Eh, orice ar fi fost, rămâne un mister, acum trezirea că e șapte.

-Abia șapte... murmur eu. Trebui să mă îmbrac și să dau buzna peste Maya.

-Da dar, nu înainte să mănânci. Am făcut mâncare, este pe masă, Eu trebuie să plec, încui tu ușa, mai am o cheie de rezervă.

-Sigur, du-te și fă-ți treaba. Pa!

-Ok, pa!

M-am ridicat leneșă din pat și după l-am aranjat. M-am dus la baie, mi-am spălat fața și mă uitam în oglindă la cicatricea de pe față. Nu era așa mare dar, ar fi durat ceva timp până dispărea. Apoi, mi-am amintit de doamna Samantha și m-am schimbat la față. Vai, nu! Am uitat complet de ea, unde se află acum? M-am îmbrăcat rapid, am luat o felie de pâine prăjită de pe masă și am băut rapid ceaiul din cană, înnecându-mă la un moment dat. După, am încuiat apartamentul și am luat-o la fugă spre cel a lui Marco. Trebuia să traversez iar campusul deoarece, apartamentul privat al lui Derek, era în partea opusă a taberei. Când am ajuns, am bătut la ușă rapid dar, nu răspunde nimeni și ușa era încuiată.