Aw Anki

Eon 1

1. Si acum asteptam, asteptam in locul in care timpul s-a dizolvat în tăcerea eternă, lumea era o vastă și adâncă absență. Universul luase sfârșit, dar nu într-o explozie de foc, ci într-o liniște desăvârșită, în care nu mai exista nici măcar ecoul unei amintiri.  2. Era un loc unde nu mai aveau sens cuvintele „început" și „sfârșit", pentru că în acel loc pustiu, nu mai era nimic care să le definească.  3.  Într-un colț îndepărtat al universului, acolo unde timpul, ca un râu tăcut, a ajuns să se îngroape în propriile sale adâncuri, lumea era o vastă și adâncă absență.  4. Ascultă, fiica a Pământului, căci cuvintele mele sunt vechi ca vântul ce suflă prin pădurile din dese și adânci ca umbra ce se întinde pe ape liniștite.  5. Când Lumina a uitat, când a părăsit acest Univers, a fost o tăcere mai adâncă decât orice tăcere cunoscută ție. Și nu era tăcerea unei nopți fără stele sau a unei păduri adormite. Nu, aceasta era o tăcere a neființei – o tăcere care pătrunde adânc, înrădăcinându-se în fibrele cele mai adânci ale existenței, o tăcere ce nu avea început și nici sfârșit.  6. Într-un colț îndepărtat al lumii, acolo unde nici măcar ochii Lunii nu ajung să privească, unde timpul, ca un râu înfuriat, se destramă în piatră, acolo s-a petrecut aceasta. Universul – acel vast regat al stelelor și al luminii, al nopților și zilelor – s-a prăbușit în sine, nu cu un strigăt de groază sau cu o explozie de foc, ci cu o liniște de neimaginat.  7. O liniște care nu adăpostea nici măcar umbra unei amintiri.  8. când Lumina a uitat, toată esența sa, toată puterea sa de a da naștere vieții, de a clădi munți și mări, s-a dizolvat. În acel loc îndepărtat nu mai erau stele. Nu mai erau nici gânduri, nici simțuri, nici frământări. Nu mai exista nici măcar întrebarea „ce este?". Totul, cumva, se pierduse în propria sa adâncire.  9. Aceasta nu era o lume a morții, așa cum ar înțelege cineva care a trăit vremurile din care noi am venit, ci mai degrabă o lume în care nu mai erau nici naștere, nici sfârșit. Nu erau începuturi, nici sfârșituri. Nu erau cuvinte care să definească acea stare de „ființare", pentru că nimic nu mai „fiu" – nimic nu mai exista așa cum o știau ființele din Pământul Vostru, caci acela nu era Pamantul Vostru, ci era Pamantul lor, Pamantul celor uitati. Aș putea spune că era ca un vis uitat, ca un cântec ce nu a fost niciodată cântat, ca o mare fără ape.  10. Și totuși, există ceva, o senzație de neliniște, o tăcere în care chiar și cele mai mici mișcări ale luminii sau umbra unui gând ar putea părea că se răsturnă în adâncul acelei absențe. Lumina însăși, care dă viață și crează frumusețea lumii, s-a retras, dar nu cu o viteză sau un zvon de foc. Nu. A plecat așa cum se retrage noaptea – treptat, fără ca ochiul să poată percepe, ca o umbră ce se adâncește într-un colt îndepărtat. Și atunci, totul a devenit gol, negrăit, uitat.  11. Plecase intr-un loc necunoscut, plecase in locul unde zeii nu pot intra, plecase atat de departe ca vointa nu mai avea vlaga de a continua. Iar frumusetea sa, frumusetea de alta data, a fiintelor fostului Pamant a fost uitata multe veacuri. Frumusetea corpurilor lor perfecte, si frumusetea unei iubiri originale.  12 .Dar tu, care trăiești în mijlocul lumii tale de lumină și întuneric, trebuie să știi un lucru. Această tăcere care a cuprins universul, această pierdere a luminii, nu era o dispariție definitivă. Nu, fiica al oamenilor, nu era „sfârșitul" în adevăratul sens al cuvântului. Era mai mult o clipă de răgaz – o pauză între respirațiile unei lumi care nu știa că urma să înflorească din nou.  13. Știu, tu îți întrebi acum, cu gândurile tale de muritor, dacă în acea vastă absență, acolo unde totul a fost uitat și pierdut, nu s-a ascuns și o speranță. Și ți-aș răspunde, chiar dacă nu este nimic de spus, că da, poate că da. Poate că în acea adâncă uitare există o taină, o potențialitate de a renaște. Poate că acea liniște care pare desăvârșită, în realitate, este doar un preambul pentru ceva ce nu poate fi încă înțeles. Sau poate că este doar o fantezie a celor care nu pot înțelege tainele adâncurilor acestei lumi.  14. Ceea ce știu însă, cu siguranță, este că, atunci când Lumina a uitat, nu a fost doar o dispariție, ci o schimbare a legilor tuturor lucrurilor. În acea uitare, în acel loc de tăcere unde nimic nu mai există, poate că totul așteaptă. Așteaptă să fie din nou. Așteaptă să se întoarcă în ceva ce nici măcar nu știm a numi. Așa cum în umbra pădurilor noastre străvechi, chiar și moartea are în ea un germene al vieții.  15. Caci umbra vechiilor orase a ramas in locul care nu se misca. Amintirea lor misua in eternitate, plangand.  16. Așadar, tu, care stai acum în fața mea, ascultând cuvintele unei umbre din vremuri îndepărtate, să nu crezi niciodată că uitarea este sfârșitul. Nu. În fiecare colț de umbră, în fiecare tăcere, poate că se naște ceva nou. Poate că, într-o zi, vom înțelege că acel colț îndepărtat al Universului, unde Lumina a uitat, nu este doar un loc al golului, ci un loc al potențialului nedefinit, al unui început ce va veni, chiar dacă nu știm încă ce formă va lua.   17. Acesta este darul și blestemul celor care trăiesc veșnic – să știe că în uitare, în absență, în tăcere, există mereu o fărâmă de speranță. O fărâmă de ceva. Asta e tot ce putem înțelege acum.