Lebedele pluteau grațioase pe oglinda cristalină a apei, iar cele două guvernante stăteau lângă o fântână arteziană, supraveghindu-i pe copii; aceștia se jucau alături de copiii de pe domeniul vecin pe pajiștea din fața lacului. Vocile și râsetele lor răsunau vesele pe când încercau să Ie ademenească pe lebede mai aproape de mal. Cei mari încercau să se audă unii pe alții: soții Fielding, Townsende, Skeffington și Westmoreland.
Sheridan îi supraveghea și ea pe copii, dar vocile lor zgomotoase erau incomparabile cu bătăile furtunoase ale inimii sale în clipa când îl văzu pe Stephen ieșind din casă însoțit de cele două femei. Whitney o avertizase deja în legătură cu cele două intruse, înainte de a ieși cu oaspeții ei, dar Sheridan nu-și putea aminti acum decât cuvintele ei spuse mai devreme: Stephen I-a ținut pe vicar până seara târziu. Nu putea, nu voia, să creadă că nu te vei mai întoarce.
Regretul o măcina de fiecare dată când se gândea la acele momente, întărindu-i curajul și hotărârea să-I întâlnească față în față și să-i facă orice „invitație" ar fi trebuit pentru a-I recâștiga.
El asculta ce-i spunea Monica, dar surâdea absent, cu ochii la copii. Cu cât se apropia de Sheridan, cu atât inima ei bătea mai tare până ce auzea ca o furtună în urechi. Noel veni alergând Ia ea urmat de Charity. Se opri sfios în fața ei.
- Floare, pentru tine, spuse el întinzându-i o floare de câmp pe care Charity i-o indicase să o culeagă. Motivele bătrânei fuseseră evidente și spuse:
- Langford îl va căuta pe Noel, iar dacă va fi cu tine, cu toții ne vom elibera de tensiune mai repede decât dacă am aștepta până ce le va vedea pe guvernante.
Sherry ascultă, dar nu auzi clar cuvintele ei. Se aplecă, primi floarea și-i zâmbi puștiului de trei ani care-i amintea în egală măsură de tatăl lui și de Stephen.
- Mulțumesc foarte mult, domnule, ii spuse ea privindu-I pe Stephen cu coada ochiului, în timp ce el se apropia de fântâna arteziană. În spatele ei, sub un stejar bătrân, adulții priveau aceeași scenă în desfășurare, iar conversațiile deveniră stângace și râsetele lor încetară.
Noel privi cum părul ei strălucea sub razele soarelui, întinse mânuța spre capul ei, apoi o privi mirat pe Charity.
- Fierbinte?
- Nu, spuse Sheridan, admirându-i trăsăturile feței. Nu e fierbinte.
Copilul zâmbi și îi atinse părul, dar vocea lui Stephen îi atrase atenția.
- Noel!
Noel zâmbi și, până ce Charity apucă să-I oprească o rupse la fugă spre unchiul său și sări în brațele acestuia.
- Ai crescut câțiva centimetri! îi zise Stephen ținându-I pe brațul sting, dar se uită spre grupul de sub coroana stejarului. Ți-a fost dor de mine?
- Da! spuse băiețelul cu hotărâre, apoi se uită către Sheridan și, când Stephen trecu aproape de ea, Noel se zbătu ca să fie lăsat jos.
- Ce, mă și părăsești așa curând? îl întrebă Stephen, dar micuțul păru dezamăgit. Glumi, privindu-i pe ceilalți: Cu siguranță că ar fi trebuit să-i aduc cadouri mai substanțiale. Unde te duci, tinere?
Noel îl privi cu un zâmbet angelic și făcu semn cu degetul spre o femeie care stătea la câțiva metri de ei, îmbrăcată cu o rochie bleumarin, apoi spuse:
- Mai întâi pupic, la revedere!
Nerealizând că e urmărit de șase perechi de ochi, Stephen se ridică de pe vine, privi în direcția indicată de băiețel... și îngheță, ochii rămânându-I ficși asupra lui Sheridan care se apleca să primească sărutul lui Noel, dar îl privea pe Stephen.
Whitney îi văzu reacția cumnatului său; observă cum îi pulsează vena de la maxilar. Sperase în secret că Stephen va crede că soții Skeffington erau niște cunoștințe și că apari]ia lui Sheridan fusese o pură coincidență, dar speranța i se spulberă.
Stephen își întoarse încet capul și o privi pe Whitney cu flăcări în ochi. O acuza fără cuvinte pe cumnata sa de complicitate și de trădare. După aceea se îndreptă direct spre casă.
Whitney se temu că intenționează să plece; puse paharul de vin pe masă, se scuză față de musafiri și îl urmă. Fiindcă pașii lui era mai lungi și cum lui Stephen nu-i păsa de aparențe, ajunse în casă cu câteva minute înaintea ei. Valetul îi spuse lui Whtiney că chemase trăsura și urcase în camera lui.
Whitney alergă în sus pe scări. Văzând că nu i se răspunde când bătu la ușa camerei lui, mai bătu o dată.
- Stephen? Stephen, știu că ești înăuntru... Încercă să deschidă ușa, văzu că nu era încuiată și intră. Stephan ieși din anexa cu haine, îmbrăcat cu o cămașă nouă, o văzu și luă o mină și mai inabordabila decât avusese afară. Stephen, ascultă-mă...
- Ieși, o avertiză el încheindu-și nasturii cămășii, apoi își luă haina.
- Doar nu vrei să pleci?
- Să plec? strigă el. Nu pot să plec! Ai avut tu grijă și de asta. Complimentele mele, alteță. Accentuă ultimul cuvânt disprețuitor. Pentru duplicitate, pentru nesinceritate și lipsă de loialitate.
- Stephen, te rog, îl imploră ea avansând în cameră. Ta rog să mă asculți numai. Sherry credea că te însori cu ea din milă. Mă gândeam că, dacă o vei mai vedea o dată...
Stephen se apropie de ea și o privi amenințător.
- Dacă voiam să o mai văd, I-aș fi rugat pe prietenul tău, DuVille, zise el ironic. S-a dus Ia el când a plecat de la mine.
Whitney începu să vorbească repede și făcu automat câțiva pași înapoi.
- Dacă ai încerca să vezi lucrurile din perspectiva ei...
- Dacă ești isteață, o întrerupse el pe un ton care-i îngheță lui Whitney sângele în vene, ai să mă eviți cu multă atenție în weekend-+ul acesta, Whitney. Iar când se va termina, vei comunica în viitor cu mine prin soțuI tău. Acum, te rog pleacă din calea mea.
- Știu că ai iubit-o și i-am spus...
Stephen își puse amândouă mâinile pe umerii ei și o strânse dând-o la o parte din calea lui, apoi merse spre ușă. Whitney amuțise. Îl privi cum coboară scările foarte nervos.
- Dumnezeule! şopti ea. ÎI cunoștea pe Stephen Westmoreland de mai bine de patru ani, dar nu ghicise niciodată, nu-și imaginase și nu crezuse că era capabil de atâta ură, așa cum îi citise în ochi când o privise.
Coborî și ea încet și li se alătură musafirilor pentru o petrecere care începuse deja sub auspicii nefaste. Când ajunse la ei descoperi că Stephen le luase pe Monica și pe Georgette și plecaseră în satul vecin, ceea ce însemna că urma să lipsească vreo câteva ore.
Lady Skeffington arăta și ea la fel de dezamăgită ca și ceilalți, dar din motive diferite, desigur. De fapt, singurii invitați care nu păreau deprimați erau sir John, care se servea cu cel de-al treilea pahar de Madeira, lucru care îl făcuse tăcut, apoi Julianna Skeffington, care conversa cu Sheridan și o ajuta să-i supravegheze pe copii. Îl Noel în brațe și-I strânse la piept, apoi îi spuse ceva lui Sheridan cu un ton care era evident binevoitor.
Ducesa privea de pe margine și urmărea comportamentul Juliannei. Ca să îi distragă atenția de la reacția violentă a lui Stephen la vederea lui Sheridan, ea îi spuse lui Whitney:
- Julianna Skeffington a prins ceva. A văzut privirea ucigătoare a lui Stephen către Sheridan, când a văzut-o și a venit în câteva secunde lângă ea. Mai devreme, când am stat de vorbă cu ea, părea o fată încântătoare, drăguță și inteligentă.
Whitney alungă cuvintele de amenințare pe care i le spusese Stephen și comentă:
- E și frumoasă.
- Te face să te minunezi la capriciile naturii care a permis acelui bărbat, dădu din cap disprețuitoare către sir John, și acelei femei, mișcă apoi capul înspre lady Skeffington, să producă o creatură divină.
