Sheridan înțelese perfect ceea ce făcuse până când se îmbrăcă a doua zi de dimineață. La lumina strălucitoare a soarelui nu mai avea cum să nege adevărul pur: își sacrificase virtutea, principiile și moralitatea, iar acum va trebui să trăiască în rușine până la sfârșitul vieții.
Pusese toate acestea ca miză, în disperarea de a-i recâștiga iubirea, dacă el o iubise vreodată, și cum reacționase el la acest gest necugetat? Răspunsul agonizant îl primi de dincolo de fereastra dormitorului, pe pajiștea din fața casei, unde se servea dejunul, și el rămase acolo, umilitor: bărbatul alături de care își petrecuse noaptea stătea la masă cu Monica, iar aceasta își dădea toată silința să-l bine-dispună. Stephen era foarte vesel în această dimineață și primea ce i se oferea. Sheridan îl urmări cu atenție și-l văzu cum se sprijinea pe spătarul scaunului, privind-o pe Monica vorbind, apoi se lăsa pe spate de râs la orice îi spunea ea.
Sheridan se simțea îngrozitor de rușinată şi de stânjenită, iar el părea mai mulțumit şi mai relaxat decât îl văzuse vreodată. Noaptea trecută el îi luase tot ce-i oferise ea, apoi îi aruncase în obraz umilitoarea oferta de a-i fi amantă. Astăzi se întreținea cordial cu o
femeie care nu fusese atât de proastă ca să facă gestul lui Sheridan... o femeie demnă de buna lui părere despre sine, se gândi ea cu amărăciune. O femeie căreia i-ar oferi căsătoria şi nu o relație amoroasă pătată, în schimbul virtuții ei.
Toate aceste gânduri i se învârteau în cap pe când stătea la fereastră, fixându-l cu privirea, refuzând să plângă.
Dorea să-și amintească această scenă, dorea să-și amintească de prezența lui. Rămase nemișcată și făcu fața amogelii care o cuprinsese, demolându-i orice sentiment pozitiv pentru el.
- Ticălosul, şopti ea.
- Pot să intru?
Sheridan tresări, se întoarse și o văzu pe Julianna.
- Da, sigur, spuse încercând să zâmbească, dar surâsul păru la fel de forțat ca și glasul.
- V-am văzut stând aici când am luat masa. Vreți să vă aduc ceva de mâncare?
- Nu, nu mi-e foame, dar mulțumesc pentru că te-ai gândit la mine. Sheridan tăcu, căutând repede o explicație pentru gestul ei de ieri, când îi oferise lui Stephen săculețul, dar nu găsi nimic plauzibil.
- Mă întrebam dacă nu ați dori să plecați de aici?
- Să plec? întrebă Sheridan încercând să nu-şi trădeze disperarea de a dori să facă exact aceasta. Dar știam că plecăm de-abia mâine.
Julianna veni lângă ea, la fereastră şi privi în tăcere aceeaşi scenă cu care Sheridan se torturase mai devreme.
- Julianna, cred că ar trebui să-ți explic despre cele întâmplate ieri, când am spus că gestul față de contele de Langford a fost făcut în semn de profund respect.
- Nu trebuie să-mi explicații, răspunse Julianna zâmbindu-i cu simpatie, iar Sheridan se simți ea de șaptesprezece ani, în locul tinerei a cărei însoțitoare era.
- Ba da, trebuie, insistă Sheridan. Știu cât de mult spera mama ta că tu și lordul Westmoreland ați face o pereche minunată și cred că te întrebi de ce, de ce m-am purtat astfel cu el, atât de direct și familiar.
Parcă dorind să schimbe subiectul, Julianna spuse:
- Cu câteva săptămâni în urmă, mama era foarte deprimată. De fapt, îmi amintesc că ați venit la noi la o săptămână după eveniment.
Sheridan își simți lașitatea și încercă să intre în subiect ea însăși:
- De ce era mama ta supărată?
- Se anunțase în ziare logodna lui Langford.
- Ah!
- Da. Logodnica lui era americancă. Stânjenită de ochii penetranți ai tinerei, Sherry nu spuse nimic. Erau și niște bârfe la adresa ei și știți cât de mult îi place mamei să se amestece în bârfe despre lumea bună. Se știa că logodnica lui are părul roșcat, foarte roșcat. Se numea Sherry. Lumea spunea că ea își pierduse memoria din cauza unei lovituri la cap, dar că era pe cale de a și-o recăpăta.
- De ce-mi spui mie toate acestea?
- Ca să știți că îmi puteți cere să vă ajut. Și pentru că dumneavoastră sunteți principalul motiv al invitației pe care am primit-o noi. Mi-am dat seama că e ceva ciudat când am văzut cum a reacționat lordul Westmoreland când v-a văzut la lac ieri. Sunt surprinsă că mama nu și-a dat seama că în aer plutește ceva.
- Dar nu plutește nimic în aer, spuse Sheridan. Problema e încheiată, definitiv.
Julianna făcu semn cu capul spre Monica și Georgette.
- Ele știu cine sunteți?
- Nu. Nu le-am cunoscut când eram... Sheridan se opri tocmai când era cât pe ce să spună: când eram Charise Lancaster.
- Când erați logodită cu el?
Sheridan trase aer în piept și dădu afirmativ din cap.
- Ați vrea să mergeți acasă?
Sheridan izbucni într-un hohot de râs isteric.
- Dacă aș putea da ceva de preț în schimbul ofertei, aș face-o fără să clipesc.
Julianna se întoarse cu spatele spre fereastră și începu sa se plimbe prin cameră.
- Începeți să va strângeți lucrurile, îi spuse surâzând conspirativ peste umăr.
- Stai, ce ai de gând să faci?
- Vreau să-l trag pe tata deoparte, să-i spun că nu mă simt bine și că trebuie să mă însoțiți acasă. Nu avem cum să o scoatem pe mama de aici mai devreme, dar știu că nu i-ar plăcea să-i ofer lordului Langford un spectacol dizgrațios, arătând bolnavă. Puteți să credeți, spuse ea râzând ironic, că încă mai speră că el și-ar apleca privirea asupra mea și s-ar îndrăgosti nebunește de mine, în ciuda celor ce ar trebui să fie evidente și pentru ea?
Tocmai când închidea ușa, Sherry o strigă. Prin deschizătura ușii i se văzu capul, iar Sheridan o rugă:
- Vrei să-i spui ducesei că aș dori să-i vorbesc înainte de a pleca?
Toate doamnele au plecat în sat cu puțin în urmă, cu excepția doamnelor lui Langford şi a domnișoarei Charise.
Ultima dată când le văzuse, Sheridan lăsase impresia că se simte vinovată. De data aceasta nu voia să mai plece în secret. Voia doar să plece.
- Vrei să o rogi pe domnșoara Charise să urce puțin Julianna acceptă, iar Sheridan adăugă: Să nu spui nimănui despre plecarea noastră, cu excepția tatălui tău. Contelui îi voi spune personal.
