Suflet legat

I

2736

-------------------------------------------------------------------

    Aceeași stare de pace, același sunet înfundat pe fundal, însă neauzit.

    Dar de fapt nimic nu mai este la fel.

    Acea pace este acum rece, iar zăngănitul repetat al roților pe șine îl urmărea fără milă până-n străfundul sufletului.

    Mâinile îmi sunt reci, deși înăuntru era destul de cald încât să te topești, iar muzica răsuna în urechile mele într-un ritm lent și plăcut.

    Privesc peisajul care părea șters. Șters din cauza modului în care trenul gonea într-un mod lin, dar rapid spre Pyongyang.

    Ating cu blândețe geamul umed din cauza condensului, privirea căzându-mi spre zona monturilor.

    Monturi peste care se întindea o cicatrice lungă, albă în comparație cu nuanța închisă a pielii care o înconjura.

    Și atunci au apărut amintirile.

    În același timp cu un mic salt al roților pe șine, când trenul a trecut peste un macaz.

    Râsete, pizza, zâmbete.

    Capul începea să mă doară. O afurisită de migrenă.

    Țipete, bubuituri provenite de la pistoale.

    Trag adânc aer în piept, încercând să le dau deoparte. Dar era prea târziu.

    Acel miros de moarte, de sânge și de disperare, apărut neinvitat în plămânii mei.

    Îi auzeam strigând în adâncul minții mele.

    Strigând după ajutorul pe care nu am putut să-l ofer.

    Pentru că am fost un afurisit de laș.

    Pentru că soarta a fost prea crudă și m-a lăsat să trăiesc în disperarea pe care au simțit-o acei oameni cândva.

    Acea mână însângerată întinsă spre mine, acei ochi frumoși și plini de durere din care viața se stingea încet-încet.

    Ochi pe care nu i-am putut salva.

    Toate astea pentru că am scăpat dintr-un afurisit afurisit de masacru.

    Și pentru ce?

    Datorită cui?

    Datorită unui afurisit de led verde, pentru că nu am încuiat ușa de la baie...

    Pentru că sunt un amărât de claustrofob.

    Ironia sorții.

    O baie descuiată mi-a salvat viața.

    O afurisită de baie, la naiba.

    Iar din tot vacarmul, am ieșit doar cu o tăietură pe monturi când mâna mea lovise oglinda din baie în momentul în care trenul a fost oprit.

    Dacă aș fi fost mai curajos, poate atunci aș fi putut salva pe cineva.

    Poate l-aș fi putut salva.

    Trenul oprește într-o gară, însă nu mă sinchisesc să mă uit pe geam.

    Nici nu-mi păsa unde am ajuns atâta timp cât monștrii din capul meu nu vor să-mi dea pace.

    Ușa compartimentului se deschide, aud un „Bună, pot să...", la care răspund cu un rapid „Sigur, sigur", mai mult absent, fără a vedea cine e.