Prințul Nemilos

Capitolul 13. Călătorul

      Era bine. Bănuiesc. Nici nu mai știam în cine să mai cred. Totul era confuz.

       Camera era atât de mică, încât cu statura mea puteam da cu capul de tavan, și să fac o gaură imensă în el. Nu prea îmi amintesc bine cum ajuns aici. Amintirile îmi erau încețoșate, deși mici frânturi erau încă prezente în mintea mea amețită. Mă simțeam foarte slăbit de parcă am fost drogat.

       Nu pot să cred că Flinn chiar m-a trădat. Era prietenul meu de o viață. Era liqidas-ul meu. Adică, eram un fel de frați, doar că aveam un jurământ de sânge ce ne lega. El chiar și-a încălcat făgăduința. Mai mult mă durea că pe la spate a complotat ca eu să nu o salvez.

        Vreau să mă ridic de pe podeaua prăfuită, dar ceva mă ținea acolo. Mă uit la încheieturile mâinilor mele ce erau înconjurate de un lanț greu de fier. Împletitura groasă îmi lega mâinile și cobora în podea, unde erau ținute de un cerc de foc. De fapt eu eram într-unul.

        Un cerc perfect desenat din din cenușă mă înconjura, formând o barieră cilindrică în jurul meu. Îmi duc mâna dreaptă spre barieră în încercarea mea de a o rupe. Trag degetul fulgerător din calea ei. O arsură, destul de urâtă se ivea pe buricul degetului meu. Nu aveam cale de scăpare.

       Se prea poate că m-au subestimat. Eram pe punctul de a-mi activa latura mea Fae, dar pe ușă intră nimeni altul decât Flinn. Îmi întorc imediat privirea în pământ. Nu voiam să-i văd fața sa de trădător.

       Se apropie de mine, aplecându-se. Îi pot simți privirea fixată asupra mea. Simțeam cum ochii lui parcă mă iscodeau.

        – Îmi pare rău, zise șoptit.

Îmi ridic privirea înfruntând-o pe a sa.

         – Ești mai rău ca Prințul Nemilos! scuip cuvintele care ardeau mocnit în mine.

Se uită la mine, cu o privire sinceră, care voia să spună că-i pare rău.

        – A fost un ordin.

Bineînțeles. Cum de nu mi-am dat seama!?

        – Nimic nu are voie să intervină intre noi. Nici un ordin prostesc, zic apăsând fiecare cuvânt.

       – Știi doar că nu puteam să refuz. El ne-a învățat tot ce știm. Lui îi datorăm totul, chiar și viață noastră, zise cu un ton de regret în glas.

        – Dacă chiar ții la mine, ar trebui să-mi dai drumul.

        – Îmi pare rău. Nu pot, și își apleacă, iar capul.

        – Bine, atunci. Dacă tu nu poți, o voi face eu.

         Rup dintr-o smucitură lanțurile, apoi trec prin cercul de foc. Deși mă dura în timp ce treceam prin el, puteam rezista. Imediat ce am ieșit, îi dau o lovitură lui Flinn, iar el cade jos ca secerat.

        Chiar îmi pare rău că e atât de naiv, dar eu aveam alte treburi de rezolvat.
Sparg fereastra și sar de la etajul 2 pe zăpada pufoasă. Dacă nimeni nu vrea să o salveze am s-o salvez eu.

                    ♛ •○• ♛

        Sorb și ultima picătură de bere din acea halbă. Gluga ce o purtam deasupra capului meu, îmi reducea vederea. Stăteam în colțul cel mai îndepărtat al tavernei, unde nimeni nu m-ar căuta. Mă concentrez pe halba de bere goală. Nu voiam să atrag atenția cât am făcut-o deja.

        După ce am evadat, am realizat cât de prost fusesem. Era iarnă, iar fără vreun briceag mai bun și haine călduroase, nu puteai rezista mai mult de o zi pe gerul ăsta cumplit. Nu știu cum dar se pare ca am reușit și am ajuns la cabana abandonată a unui pădurar-fae. Acolo am găsit niște haine mai consistente și un arc cu săgeți. Apoi am plecat în căutarea ei.

        Și iată-mă aici, în încercarea de a găsi vreo informatie valabilă, încât să-i pot da de urmă. Am trecut prin multe orașe până să ajung aici, iar la fiecare dintre el m-am oprit la câte vreun han în speranța că voi afla niște informații.

         Un lucru era sigur. Unde era Prințul acolo era și Feyre. Trebuia să-l găsesc mai întâi pe el. De asta eram acum în cea mai renumită tavernă din tot ținutul. Aici, tot felul de arătări, oameni, elfi se adunau și discutau vrute și nevrute. Un lucru destul de neobișnuit dacă e să mă întrebi pe mine.

      Eram pe punctul de a mă ridică de la masă când în partea cealaltă a tavernei o voce se auzi. Ridic puțin capul cât să văd persoana. Era un negustor destul de bătrân, iar după îmbrăcămintea să părea să fie din Capitală.

            – Dacă ați știi ce știu eu, sigur ați paria toți banii numai să aflați, zise bărbatul care era evident, beat.

             – Ce bârfă ne mai aduci, Periam?
întrebă hangița, o femeie grasă, în timp ce punea halba de bere pe masa lui.

        – Nu spun. Mi s-ar tăia capul pentru asta. Aș putea doar dacă mi-ai da câțiva gologani, zise el cu o față de bețiv.

Femeia se uită neîncrezătoare la el. Nu se încredea în informațiile, dar curiozitatea o împinse să pună doi galbeni de aur pa tăblia mesei.

         – Așa mai merge, zise voios negustorul.

Se aplecă ușor și începu a zice.

         – În Capitală există zvonuri cum că Prințul s-ar pregăti de nuntă sa cu fetișcana aceea adusă din Lumea Oamenilor. Fata lui Annabel, ultimul cuvânt abia auzindu-se.

        Strâng cu putere mânerul halbei, încât se sparse. Bine că nimeni nu se uită în directia mea, fiind prea absorbiți de istorioara negustorului.

         Furia îmi curgea prin vene. Curgea, înfierbătându-se și clocotind, dând să iasă la suprafață. Îmi impun să fiu cât se poate de calm, într-o situație când voiam să omor pe toată lumea din jurul meu.

Mă ridic brusc de la masă, aruncând câteva monede pe masă. Puteam simți privirile tuturor ațintite spre mine. Mă îndrept rapid spre ușa hanului, trântind-o cu putere, aproape rupându-se.

        Încalec rapid pe șaua calului și pornesc în galop către ce părea a fi un drum nesfârșit.

Aveam să o găsesc pe Feyre, am să opresc nunta aceea și cel mai important lucru, să-l omor pe Prinț.

_______________________________________