Năpasta

Capitolul 6~Pedeapsa

    Apropierea dintre noi devenise mult prea ciudata, insa nu aveam in gand sa ma misc nici macar un centimetru, nu pana nu imi primesc raspunsurile. Chiar daca eu nu ma miscam, el a decis sa o faca. Se ridica de pe scaun si vine in fata mea. Distanta se micsora cu fiecare pas facut, ii simteam respiratia fierbinte izbindu-se de fata mea, insa nu voi lasa privirea in pamant. Nu de data asta! Il privesc in ochii lui glaciari. Parca ii vedeam demonii luptandu-se pana la sange. Ii vedeam ura poposind in acele oceane inghetate. Acest lucru dandu-mi un sentiment rau, un fior ca de gheata strabatandu-mi intreg corpul. Se putea vedea faptul ca nu ii placea aceasta apropiere, se vedea ca il incomoda, insa era mult prea orgolios sa fie el cel ce renunta, asa ca se tinea tare. Nu intorcea privirea, nu se indeparta! Acest intreg " fenomen" se transformase incet intr-un razboi, iar eu nu aveam de gand sa il pierd. Ii sustineam privirea nervoasa, folosindu-ma de intreaga mea energie sa nu izbucnesc in plans. Din cand in cand mai imi curgea cate o lacrima pierduta pe obrajii mult prea fierbinti, insa imediat, simtind ca nu mai pot, ma las sa cad la pamant izbucnind in cel mai dureros plans de pana acum. Pieptul ma intepa dand semnale ca in curand inima mi se va opri si voi muri chiar acolo, respiratia mi se bloca din secunda in secunda, nefiind in stare sa o controlez. Ochii ma usturau ingrozitor, lacrimile curgand din ei ca niste dare de foc, imbibate cu toata esenta sufletului meu zdrobit. Nu pot! Nu pot rezista! Imi cuprind fata in palme si imi las intreaga fiinta sa se inece in durere. Chiar daca sunt constienta ca prin asta dovedesc ca sunt slaba si usor de ranit, nu pot crede ca parintii mei au ascuns asta de mine, nu pot crede ca eu sunt aici datorita lor, sau, mai bine zis, din cauza lor. Doare. Dar o intrebare nu imi da pace. El stia atunci cand m-a cumparat cine sunt sau a aflat mai tarziu? Pentru ca sunt suta la suta sigura ca stie. Ridic privirea spre el si il vad uitandu-se in gol, in directia opusa. Nu ii place sa vada o fata plangand? Sau nici macar nu a observat ca fac asta? Il privesc zeci de secunde incercand sa-mi dau seama ce gandeste, dar in zadar. Fata lui nu exprima nimic. Durerea din piept se accentua din ce in ce mai tare, acum, nefiind in stare sa-mi opresc lacrimile. Puterea de a respira imi deveni necunoscuta, acel lucru vital numit aer fiindu-mi total strain. Camera se invartea cu mine si vedeam doar negru in fata ochilor. Cad la pamant auzind vag cum cineva imi striga numele. Incerc sa-mi deschid ochii , insa nu reusesc, acest lucru parand imposibil. Imi simt corpul luat pe sus, insa , chiar daca vreau, nu pot reactiona. Chiar daca inainte auzeam ce se intampla in jurul meu in scurt timp se facu liniste, eu devenind inconstienta in totalitate.

 Deschid ochii cu greu, lumina facandu-mi munca aproape imposibila. Pe de o parte si alta a patului sunt cei doi ingerasi , tinandu-ma de maini. Zambesc automat, primind ca raspuns doua zambete inocente.

-Hei. Spun in soapta. Ce s-a intamplat? intreb privind in jur, confuza

-Tati a zis ca ai lesinat. Spune fetita zambind. Iar noi am venit sa avem grija de tine.

-Multumesc mult. Ma ridic incet din cauza durerii infernale de cap. Cei doi imi sar in brate, acest lucru bucurandu-ma, chiar daca durerea din intreg corpul persista intr-un mod brutal.

-Crystal? intreaba fetita tinandu-ma strans de mana.

-Ce e? ingrijorarea din voce era aproape palpabila

-Tu nu ai sa ne parasesti, asa-i? intreaba privindu-ma in ochi. Privirea ei era rugatoare, plina de iubire , plina de frica. Zambesc trist si o strang si mai tare la pieptul meu.

-Nu as putea. Va iubesc! Tot ce am spus e adevarat. Stiu ca nu ii cunosc si abea i-am intalnit, insa acesti copii si-au facut loc in sufletul meu prin simplul fapt ca exista , soarta face ca si mama  i-a iubit, iar acesta este un bonus. Prin ei, simt ca o parte din parintii mei inca e cu mine.

-Copii, duceti-va jos la Dakota, v-a pregatit ceva de mancare. Se aude o voce dura, ca de gheata, din pragul usii. Ridic privirea si il vad pe stapanul casei, seful meu, stand cu mainile incrucisate la piept, privindu-ne dur, fara expresie. Cei doi ridica fata spre mine, rugatori.

-Duceti-va. Le spun zambind. Dupa ce terminati ne vedem la voi in camera. Le plasez cate un sarut pe frunte, apoi acestia parasesc camera, lasandu-ma cu acest animal de prada. Privirea lui imi ardea fiecare particica din corp, iar eu ma simteam doar rusinata. De ce? Pentru ca m-am dus la el dupa raspunsuri si ce-am primit? Nimic! Pur si simplu am lesinat, i-am dovedit ca sunt slaba, i-am dovedit ca sunt o simpla servitoare care poate fi calcata in picioare. Si poate ca asta e adevarul, poate ca asta sunt, insa tot imi vreau raspunsurile.

      Acest barbat atat de chipes si rece face cateva ture prin camera, apoi se opreste la fereastra. Isi impreuneaza din nou mainile la piept si priveste ganditor spre gradina. Ma intreb ce ii poate trece prin cap? La ce se gandeste in acest moment? Oare imi va da raspunsurile mult asteptate sau pur si simplu se va preface ca a uitat? Daca asta planuieste nu il voi lasa!

-Ai incalcat regulile! Spune dupa minute de tacere, iar mie mi se trezesc toate simturile. Regulile? Cui ii pasa de reguli acum? Mie nu, dar se pare ca dansul are o fixatie pe acest lucru. Si acum ce se va intampla? Ma va pedepsi? Oh Doamne! La acest gand primul instinct a fost sa ma ridic din pat si sa fug. Sa ies din aceasta casa de nebuni si sa fug undeva departe, insa nu ii pot parasi pe cei mici, in plus, daca vrea, ma poate gasi si in gaura de sarpe, asadar, nu am nicio sansa.

-Stiu. Spun in soapta, iar inima incepe sa-mi bata cu putere.

-Stii ce inseamna asta? Intreaba fara a misca un centimetru. 

Stai putin! Are de gand sa ma faca sa o spun cu gura mea? Doar nu se asteapta ca il voi ruga sa ma pedepseasca sau ceva...caci nu o voi face in veci! Buzele mi se transforma intr-o linie dreapta, iar ochii imi sunt invaluiti in ura. Nu am de gand sa mai scot nici macar un cuvant.

-Iti voi spune eu ce inseamna asta. Ii aud vocea dupa alte minute de tacere. Te voi pedepsi! 

Strang din maxilar cu putere cand il aud, dar nu vorbesc.

-M-am gandit cum as putea sa o fac. Continua el pe acelasi ton dur. Si aveam cateva idei, insa , apoi , te-am vazut cu copii si mi-am dat seama ca cea mai buna pedeapsa este sa iti interzic sa mai stai pe langa ei.

-Poftim? Tip eu sarind din pat. Nu mai imi pasa de "actul meu de tacere". Nu poti face asta! Spun eu terifiata.

-De fapt, chiar pot! Spune simplu, intorcandu-si privirea spre mine. In ochi i se putea citi amuzamentul, ii facea placere sa ma vada revoltata.

-Ii vei rani si pe ei. Continui eu sa incerc sa il imbunez.

-Dar mai mult pe tine. Spune apropiinudu-se de mine. Nu mai ai voie sa te apropii de ei. Se va ocupa Dakota de tot. Tu doar iti vei indeplini sarcinile, iar daca incalci aceasta pedeapsa..ei bine, altele vor veni. Se indreapta spre usa, insa inainte sa iasa se opreste. Si nu te gandi ca voi fi ingaduitor sau iertator in vreun fel. Apoi pleaca, lasand ecoul pasilor lui sa-mi zgarie auzul. Nu a facut asta! Nu are dreptul! Copii vor fi distrusi. Le-am promis ca nu-i voi parasi, ce vor crede acum? Ma trantesc la pamant incepand sa plang. Nu se poate!

Nu voi ramane aici sa-mi plang de mila! Ma ridic hotarata, pornind pe holul imens. Uit de faptul ca plamanii nu isi mai primesc aerul necesar, uit de faptul ca intreg corpul imi vajaie, uit de durerea demonica de cap..uit de toate astea si merg hotarata. Bat la usa impunatoare. Se aud pasi pe cealalta parte si un "Imediat" , infundat. Usa se deschide si in fata imi apare un piept bine lucrat, acoperit de un material sifonat. Ridic privirea intalnind niste ochi scantaietori.