Pasiune secretă

Capitolul VI

Julianna era deja convinsă că distrugerea totală a reputației sale avea să-l determine pe sir Francis să-şi retragă cererea în căsătorie, deşi habar n-avea cum urma să supraviețuiască dacă părinții intenţionau s-o dezmoştenească din această cauză.

Îşi lăsă deodată capul în jos şi, cu ochii închişi, decise să spună o mică rugăciune. Îi ceru bunicii sale s-o ajute să găsească o cale pentru a nu-şi distruge reputaţia.

Ajungând la concluzia că poate era mai înţelept să apeleze la o autoritate încă şi mai înaltă, Julianna începu să discute direct cu Dumnezeu. Îi veni deodată în minte gândul că poate Dumnezeu nu era deloc de acord cu o asemenea cerere şi, ca atare, n-avea să-i îndeplinească dorinţa decât dacă întrezărea logica ascunsă în spatele ei.

Smiorcăindu-se, strânse ochii mai bine şi se apucă să-i explice lui Dumnezu ce motive avea. Tocmai ajunsese la partea în care era obligată să se mărite cu sir Francis Bellhaven, plângând deja cu suspine, când un glas i se adresă deodată din întuneric, o voce groasă, masculină, în care se simţea simpatia:

-Te pot ajuta cu ceva?

Şocată, Julianna sări brusc în picioare, simțind cum inima dădea să-i iasă cu totul din piept.
Privea cu ochii măriți de uluire silueta întunecată care apăruse deodată din întuneric şi care se apropia încet de ea.

Apariția aceea se opri la câțiva paşi de ea, cu chipul ascuns. în continuare în umbră. Ridică brațul încet, fluturându-i prin faţa ochilor ceva alb.

Cu simțurile amorţite din cauza şocului şi a băuturii, Julianna îşi dădu seama că respectiva figura îi întinsese chestia aceea albă ei. Făcu doi paşi nesiguri şi se întinse spre ea. Obiectul cu care rămase în mână nu era altceva decât o batistă foarte fină, de mătase franţuzească.

- Mulțumesc, şopti ea plină de gratitudine, oferindu-i un zâmbet înmuiat în lacrimi în timp ce-şi ştergea nasul.

Nesigură în privința a ceea ce putea face mai departe cu batista, i-o întinse cu un gest larg.

- Poți s-o păstrezi.

Julianna îşi retrase mâna şi puse bine batista în dreptul inimii.

- Mulțumesc.

- Mai pot să te ajut cu ceva înainte să plec?

- Nu pleca! Te rog! Da, aş mai avea nevoie de ceva, dar trebuie să-ți explic.

Julianna deschise deodată gura ca să-şi încheie explicațiile către Dumnezeu, când brusc o izbiră două lucruri ciudate. În primul rând, ființa celestă care-i apăruse ca răspuns la rugăciuni părea să aibă un uşor accent franţuzesc. În al doilea rând, acum, că ochii se mai obişnuiseră cu întunericul, observă un mic detaliu care se păru oarecum ne lalocul lui, făcînd persoana respectivă să apară într-o lumină oarecum sinistră. Cum se rugase să fie distrusă, i se părea nu numai prudent, ci de-a dreptul imperativ să se asigure că nu era vizitată de o alt fel de ființă mistică decât cea pe care o ceruse cu atâta ardoare.

Încercând să lupte cu ameţeala indusă de băutură, Julianna îl fixă cu o privire precaută.

- Te rog să nu crezi că-ți chestionez cumva autenticitatea sau gusturile în materie de modă, începu ea, plină de respect, dar n-ar trebui să porți mai degrabă alb decât negru?

Ochii lui, vizibili prin mască, se îngustară uşor în fața unei asemenea sugestii impertinente, făcând-o pe Julianna să se încordeze în aşteptarea unui fulger care s-o ucidă pe loc, însă, atunci când îi răspunse, tonul său era în continuare blând:

- Negrul este ceva obişnuit pentru un bărbat. Dacă aş fi apărut aici în alb, aş fi atras automat atenția asupra mea. Oamenii ar fi încercat imediat să-mi ghicească identitatea. Mi-ar fi observat mai întâi înălțimea, apoi celelalte trăsături, după care mi-ar fi descoperit negreşit identitatea. În acest caz, mi-aş fi distrus din capul locului orice şansă de a avea libertatea de a face ceea ce fac toți în astfel de ocazii.

- Da, înțeleg, rosti Julianna politicoasă, dar încă neconvinsă. Bănuiesc că nu este ceva atît de extraordinar pe cât am crezut.

Nicki era de părere că acea întîlnire a lor era ceva mai mult decât "extraordinară". Când văzuse prima dată, plângea. În numai câteva momente, chipul ei expresiv arătase şoc, teamă, suspiciune, iar acum nesiguranţă şi o oarecare nelinişte.

În timp ce o aştepta să-şi adune curajul pentru a-i explica ce anume dorea din partea lui, Nicki constată că nu exista nimic extraordinar la ea. Părul ei blond părea aproape argintiu sub razele de lună, iar ochii mari erau de un albastru fantastic. Ei erau aceia care dominau o față fin modelată, cu un ten alb ca laptele, sprâncene delicate şi o gură tentată.

Avea o frumusețe subtilă, uşor de trecut cu privirea. Nu-şi dădea seama încă ce vârstă avea, dar părea destul de tânără, în plus existau câteva lucruri care parcă nu se potriveau.

Fata suspină deodată, făcându-l să-şi îndrepte iar atenția asupra ei.

- Te-ai supăra rău de tot, rosti ea politicoasă, dacă ți-ai da masca jos şi m-ai lăsa să-ți văd faţa?

- Ce favoare voiai să-mi ceri? o întrebă el, gândindu-se că poate nu era în toate mințile.

- Nu, nu pot să-ți spun până când nu-ţi văd fata. Cum el nu făcu nici o mişcare, Julianna insistă: Este extrem de important.

Nicki ezită, dar curiozitatea îl făcu în cele din urmă să se supună. Îşi scoase masca şi ieşi din umbră ca s-o lase să-i vadă chipul şi aşteptând apoi o reactie din partea ei.

Nu avu mult de aşteptat.

La început, Julianna îşi lipi o palmă peste gură, în timp ce-l privea cu ochii mari cât farfuriile. Nicki făcu un pas spre ea, gândind că era gata să leşine, dar hohotul ei de râs îl făcu să se oprească. Julianna se prăbuşi pe bancă hohotind, privindu-l o clipă printre degetele mîinilor şi apoi izbucnind iar în hohote nestăpânite de râs.

În cele din urmă, cu un efort suprem, Julianna izbuti să-şi recapete cumpătul. Îşi ridică fața spre el, privind cu neîncredere singurul chip din întreaga Anglie care-i făcuse inima să bată mai repede. Iar acum, că şocul trecuse, chipul lui începea să aibă exact acelaşi efect asupra ei. Numai că de data asta era parcă mai altfel. De această dată, buzele fin cizelate zâmbeau ademenitor, iar ochii nu-i mai erau reci, ci numai oarecum mirați. Una peste alta, părea sincer interesat de persoana ei.

Acest lucru a fost suficient ca să-i dea curajul de care avea nevoie ca să se asigure singură că luase o decizie corectă cu numai câteva minute în urmă. Se rugase să fie distrusă, iar acest lucru avea să fie efectuat de cel mai râvnit burlac din toată Europa, chiar de Nicholas Duville în persoană. Aşa era cu mult mai bine, era ceva ce avea stil. În schimbul sacrificiului pe care-l făcea ca să evite o căsătorie cu sir Francis, urma să aibă parte de o multime de amintiri plăcute.

- Nu sunt dementă, deşi poate că aşa las impresia, începu ea, şi vreau într-adevăr să-ți cer o favoare.

Nicki intui că ar fi fost mult mai bine dacă s-ar fi retras politicos, dar chipul şi reacţiile extraordinare ale fetei îl captivaseră cu totul.

- Şi ce favoare anume ai de gând să-mi ceri?

-E cam dificil de spus, răspunse ea. Nicki ar fi vrut să guste şi el din paharul pe care fata tocmai îl ridicase spre buze pentru a-şi face cu raj. De fapt, e chiar foarte dificil, rosti ea mai departe, strâmbând uşor din nas.

- După cum bine vezi, răspunse Nicki, plecându-se galant în faţa ei, sunt cu totul la dispoziția ta.

- Sper să simți acelaşi lucru şi după ce o să-ți spun ce anume doresc de la tine, murmură Julianna.

- Ce anume pot să fac pentru tine?

- Vreau să-mi distrugi reputația.