Fantezii

Interzis (I)

Aștept autobuzul din nou cu speranța că îl voi revedea.
Nu știu ce mi-a făcut acest bărbat de nu pot să mi-l scot din minte. De un an de zile îmi bântuie visele și îmi agită nopțiile.

Știu că este imoral și interzis ceea ce fac pentru că diferența de vârstă dintre mine și el este una mare, de aproape zece ani. Dar nu asta este ceea ce mă afectează... Ci prietenia dintre el și unchiul meu.

Mă simt epuizată psihic cât și fizic. A devenit o obsesie pentru mine și nu pot să mă opresc din a-l urmări în fiecare zi pe autobuze. Nu îi știu programul, dar îmi încerc norocul.

Încă sper că îmi va acorda o șansă, deși nu ar trebui nici să mă gândesc la el ca la un bărbat.

Azi m-am trezit hotărâtă să îl întâlnesc. Sper ca sorții să i se facă milă de mine și să mi-l scoată în cale.
Vreau să îi spun tot ce mă frământă ca să scap o dată de această obsesie. Sunt sigură că voi fi refuzată de el, dar nu îmi pasă.

Azi ori niciodată.

Mă uit pe stradă și observ primul autobuz. Azi nu voi sta să aștept pe următoarele. Dacă nu e în ăsta nu a fost să fie...

Rămân fermă pe poziție când autobuzul ajunge în stație. Nu mă interesează în ce cartier mă va duce... Nici nu m-am uitat la numărul de pe el.

Urc fără a privi șoferul. Trag aer în piept și îmi aranjez rochița scurtă.

Ridic privirea și atunci îl văd. Inima mi-o ia la goană văzându-l atât de aproape. Nu ne-am prea întâlnit noi doi. Doar vizitele pe care le făcea unchiului meu.

Acum ori niciodată. Îmi spun în gând și mă duc direct spre cabina șoferului.

Îi bat în geam după ce mi-am luat tot curajul din lume.

- Vă pot ajuta cu ceva?

Se uită la mine neînțelegând ce vreau. Se pare că nici nu m-a recunoscut. La dracu! Și eu îmi făceam atâtea planuri și el nici nu știe cine sunt.

Fața mi-a căzut la propriu. Sunt dezamăgită în primul rand de mine...

- Voiam să întreb care este următoarea stație... Spun eu tristă fără să mai pot privi în albastrul ochiilor săi.

Nici nu mai contează răspunsul lui pentru că oricum o să cobor la următoarea stație...

Am fost atât de fraieră încât să îmi fac atâtea iluzii false.

- Mulțumesc! spun și vreau să mă întorc să plec de lângă el, dar glasul lui mă oprește.

- Beatrice?

Mă abțin să nu zâmbesc. Și-a amintit, m-a recunoscut.

- Da... Bună, ce mai faci?

- Ce mare te-ai făcut. Nu te-am recunoscut din prima, spune șocat de schimbarea mea.

- Da, ce pot să spun... Au trecut repede ani.

- Chiar că... Eu sunt bine, mulțumesc pentru întrebare, tu cum mai ești? Familia?

Este atent la drum, dar îmi aruncă din când în când o privire în oglinda retrovizoare.

Are ochii albaștri foarte frumoși. Este un bărbat frumos în ciuda diferenței de vârstă dintre noi. Nici măcar nu se observă. Mereu am părut mai matură.

- Sunt bine, la fel și eu. Nu te-am mai văzut de mult.

- Am fost foarte ocupat Bea. A-și fi vrut să îl mai văd pe Nicu, dar nu am avut timp.