Scrisori către suflet...

Scrisoarea a IV-a

Visul. Realitatea. Două motive care îți pot schimba percepțiile, planurile, totul. Visul e o iluzie deșartă sau un coșmar grotesc, un portal spre descoperirea de sine sau o călătorie a subconștientului bazată pe minciuni sau deformare a realității. Uneori visul se împletește cu realitatea, creând un amestec nepotrivit. Visul și realitatea sunt ca doi magneți cu aceeași sarcină, care se resping. Absolutul și catharsisul sunt atinse atunci când magneții sunt opuși și se atrag. Aceea este o binecuvantare, rar întâlnită. Poți să lupți pentru visele tale, dar nu depinde doar de tine atunci când mai este implicate și o altă persoană. Dar dacă un vis îți provoacă teamă, fiori și generează o schimbare majoră în viața ta? Tot ce plănuiseși se duce pe apa sâmbetei. Poate așa a fost să fie…

Trash

   Inima și mintea se contrazic. Mintea susține ideea de uitare, dar inima ascultă glasul subconștientului. A fost de ajuns un vis pentru a mă demoraliza, a mă arunca într-un gol adânc.
   Recunosc – acum îmi este teamă. Îmi este teamă sa permit uitării să mă învăluiească, să-i descui ușa inimii. Un vis m-a transformat. Mi-e teamă să o iau de la capăt, să simt iar fluturi zburând prin stomac, neinvitați. Mi-e teamă de eșec, de respingere, de tot ceea ce am experimentat deja. Mi-e frică de mine. Este obositor să iubești, să vrei săștii ce face persoana iubită la fiecare pas, să te gândești numai la ea și să nu ai timp pentru tine. Ori el, ori nimeni!

O mică istorisire

   Era odată o inimă frântă, îndurerată, bătând la ușa sufletului pereche.
  “Deschide! Sunt eu! Aceasta e casa mea…descuie ușa! Alo! E întuneric aici. Luminează!
  Nicio șoaptă. Ușa inimii e încuiată. Sunt abandonată?! Nu!! Deschide, te rog! Trebuie să formăm intregul! Mă asculți? Jumătatea mea e la tine! Dă-mi-o înapoi! Sufăr…mă vezi, îmi citești gândurile, ochii mei sunt oglinda a ceea ce ai produs – o furtună, un tsunami devastator. Eu…
   Ah! A fost ultimul glas. Mi-a aruncat-o. Nu i-a păsat. Trebuie să o lipesc, să o reasamblez. Uf! Ce puzzle complicat! Nu am lipici. Nu există leac! Ajutor! Am căzut în plasă…
  De ce nu mă observi? Sunt aici, la usa inimii tale. Am nevoie de protecție, căldură…Deschide! Am nevoie de adăpost…”

                                                                                          În zadar…