Love Without Limits

capitolul 1

-Iubirea e cea mai mare capcană în care poți cădea. De ce ai face ceva greșit? Sincer. În opinia mea, mai bine rămân singură pe viață. Ar fi.... Obositor. De ce aș vrea o relație când te am pe tine, domnule Nooki?
Domnul Nooki mi-a fost prieten de mică. Mergeam peste tot cu el. Eram si inca suntem cei mai buni prieteni. Față de un om adevărat, o simplă jucarie de pluș, stie să ofere mai multa afecțiune, grijă și atenție decât un om cu sentimente care te poate doborî în momentele grele.
-Keiko culcarea. Maine ai test deci trebuie să fi odihnită.
- Mă culc in 5 minute. Noapte bună mamă!
-Offf. Domnule Nooki... Sunt asa obosită dar nu vreau să dorm. Imi voi face un duș fierbinte și voi revenii cât de repede pot. Ai grija. Fac cu mâna la obiectul neînsuflețit la care țin mai mult decât la viata mea si intru în baie. Ajung în fața oglinzii și îmi sprijin mâinile de marginea chiuvetei. Privesc în oglindă iar privirea mi se focusează pe ochii mei. Sunt asa negrii, delicati. Ascund o adevărată poveste în spatele lor. De ceilalți ascund povestea trecutului si mie mi-o ascunde pe cea a viitorului. Privesc în gol si mă pierd brusc. După câteva secunde de procesat imi aduc aminte de scopul pentru care am venit și imi fac un dus cât mai fierbinte pentru a simți căldura de care nu am avut parte.
Minute în șir am stat sub jetul de apă caldă stând gremuita si nereușind să inteleg sensul existenței mele. Pe bune acum. De ce mai exist dacă scopul meu și al nostru ca oameni este să greșim ca apoi să reparăm și să invatam cum este corect.
Într-un final ajung în pat si cad pradă viselor care imi bântuie mintea în fiecare noapte.
Dis de dimineata mă trezesc pentru a mă pregătii. Ziua de azi depinde de media mea si de următoarele luni cu mama în casă. Noroc ca tata nu mai e. Ma simțeam ca o povara pentu el. Acum ma simt o povara doar pentru restul miliardelor de oameni de pe Pământ în schimb mă simt mai liberă.
-Succes dragă. Să nu te grăbești la test.
-Așa voi face. Ne vedem diseara. După școală ies în oraș.
-Să ai grijă!
Presimt că va fi o zi relativ decentă. Testul a fost acceptabil. Nimic nou de la colegi. În schimb ceva nou în cartea pe care o citesc luna aceasta. Având în vedere ca nu am mulți prieteni imi ocup timpul liber cu cititul. La restul orelor, nici nu mai vreau să mai comentez. Abea astept să ajung acasă. În timp ce îmi strangeam ghiozdanul simt o prezență cunoscută în spatele meu.
-Uuu. Dar pe cine avem noi aici.
-Termin-o cu prostiile Akira. Ce vrei să facem azi?
-Mmm. Poate niște poze? Bem o cafea. Stam într-un parc. Ce zici?
-Sună acceptabil. Deciii. Hai sa mergem că nu suport să stau printre atâția copii.
-Nu pari prea bine dispusă azi, Keiko.. Imi fac griji .
-Am fost vreodată?
-Lăsând asta. Pune și tu acum un zâmbet pe față chiar dacă e fals și hai sa uitam de tot.
Nu mai scot nici o vorbă din nici un motiv și incep să merg către ieșirea din școala. Am avut ceva opriri azi. I-am facut poze Akirei. Ea și-a facut prieteni noi ca de obicei. Iar eu am stat la locul meu sorbind din cafea și admirând peisajul. Cât timp stateam pe banca și citeam, iar Akira posta pozele făcute pe Instagram. Îmi ridic brusc privirea și vad un băiat care se așează fix pe banca din fața noastră. Subtil mă uitam la el  pentru că arăta dubios. Observ ca blițul de la telefonul lui se aprinde. Nu stau pe ganduri și mă pornesc cu o furie în sânge de nestăpânit.
-Tu te-ai pus aici să ne faci poze așa-i? Dobitocule. Ori te misti de aici. Ori iti rup gâtul.
- De ce te ambalezi așa? E doar o poza.
-A deci recunosti. O ștergi sau sun poliția. E alegera ta.
-Cam mult tupeu pentru o umbră de copil ca tine.
Liniștea își face simțită prezența pentru câteva secunde iar apoi fără să mă controlez îi trag o palma acelui băiat. Imi iau ghiozdanul, pe Akira și plec cât mai departe. După o lungă plimbare ajungem într-un loc necunoscut.
-Keiko... Cred ca e timpul să mergem acasă.
-Tu poți să pleci. Eu mai stau.
-Dar deja e întuneric... Mai sti de cine poți da la ora asta. Umblă tot felul de golani. Hai acasă.
-Ok.. Cum zici tu.
Drumul spre casă a fost unul tăcut și relativ liniștit. Cerul era senin și puteam privii stelele cu ușurință.
-KEIKOOOO. Bun, te-ai trezit. Nu stiu la ce te gandeai dar în fine. Eu te las de aici. Imi dai mesaj când ajungi casă, byee!
- Da, o să iti dau.. Pa.
Oare a fost corect ce am facut. Auzi la el cica umbră de copil. Sincer... Eu chiar sunt o persoană mult prea copilăroasă. Daca aș putea da timpul înapoi, aș vrea să elimin naivitatea din sufletul meu de copil. Sau poate greșesc, cum se întâmplă în general. Voi lăsa aceasta discuție pe seara viitoare cu domnul Nooki.
-Mamă am ajuns!
-Ai mâncare în frigider dragă. Eu mă culc. Ai grija și închide ușa.
-Ok. Noapte buna.
Închid ușa cu cheia. Trag jaluzelele și închid geamurile. Imi iau o gustare și mă duc în camera mea.
-Bună Nooki. Cum a fost ziua ta? A mea a fost foarte ciudată.... Aaa. Da.. Te inteleg perfect, e foarte plictisitor să stai în pat. Dar acum ca sunt acasă putem să mai stăm și să vorbim. Poate citești cu mine cartea. Eu i-aș omorâ pe amândoi în locul ei.
Deschid din nou cartea și imi continuu lectura.
~~~~~~~~~~~
-Ce vrei de la mine? Lasa-ma în pace. Da-mi drumul.
- Fetiță trebuie să te inveti să te comporti cu oamenii. Deci. Pentru asta vei plății.
-Nuu....
~~~~~~~~~~~
Mă trezesc brusc și încep să respir repede și adânc. Am adormit...off. E doar un coșmar... Doar atât. Nimic mai mult. Domnule Nooki. Ajuta-ma să scap. Mă frământă întâmplarea de azi. Nu sunt în stare să o povestesc dar.... Promite-mi ca stai lângă mine.