𝕿𝖍𝖊 𝖇𝖊𝖌𝖎𝖓𝖓𝖎𝖓𝖌 𝖔𝖋 𝖙𝖍𝖊 𝖊𝖓𝖉 ᴺⁱᵏⁱ

chapter 6

Surprinzător am fost trimiși cu toții destul de rapid in odăile noastre, ceea ce m-a bucurat, căci era singura șansă prin care puteam scăpa de sub ochii arzători ai lui Felix, un nume ce parcă mi-a mai fost pe buze, dar nu îmi amintesc când și de ce.

Singura dată când voi mai ieși din cameră va fi la cină, după cum a spus regele, apoi voi putea adormi, dar până atunci m-am strecurat puțin afară.

Am reușit într-un final să ajung in curtea din spate a castelului, ce era foarte diferită de a noastră.

Singurul lucru comun- florile.

Zâmbesc ușor și las aerul rece sa-mi bată fața cănd inaintez spre un muguraș de trandafir albastru, floare foarte indrăgită de mama.

Trasez ușor cu degetul conturul unei petale, ce brusc se cutremură din cauza unei picături, nu de ploaie, ci mai de grabă o lacrimă, pe care am șters-o rapid cu mâneca de la cămașă.

Întotdeauna am crezut că a plânge e pentru cei slabi și că nu este un semn de putere pentru a conduce, dar... mă gândesc... și tata plânge adesea, mă doare sufletul când îl văd.

Tocmai de aceea nu-mi place să plâng - nu vreau să-i ingrijorez pe ceilalți, dar... acum sunt singur. Nu voi ingrijora pe nimeni, căci florile nu mă pot îmbărbăta.

Cu acest gând... o altă lacrimă scapa de pe sub geană, urmată de o alta, ce se leagă lanț de prima.

Nu plâng de dor, ci doar de frică, de mânie.

Viața m-a cuprins prea repede, chiar dacă sunt un biet copil sub clarul de lună plină, în ciuda tinereții, am învățat să fiu mai puternic decât cei mari, dar ...

Nu mai pot.

Am fost puternic prea mult amar de vreme.

În fața mugurelui de trandafir mă aplec și stau în genunchi pe iarba verde, cuprinzându-mi trunchiul cu ambele brațe.

Am nevoie de o mână care să mă oprească din a mă scufunda adânc in ocean.

Chiar dacă am avut parte de ea mereu, m-am simțit rău să profit de ea, dar acum nu mai pot.

Trebuie să am și de mine grijă.

Chiar dacă de multe ori nu am vreun motiv anume, mă simt cu moralul foarte jos, tot ce vreau fiind să cad pradă în ghearele ascuțite ale neputinței .

Nu știu cum voi conduce regatul tatei dacă sunt atât de depresiv.

Chiar nu ma simt in stare.

Un slab scârțâit al fierului oxidat mă împiedică din a mai lăcrima, ridicându-ma instant.

"Nikuro, ce faci aici?"

Era prințesa Ari.

Viziunea ei strălucind sub lumina lunii era o imagine maiestuoasă.

"Eu doar... am venit să iau aer" dar ea în loc sa mă privească în ochi, simțeam că îmi observă mai mult o altă parte a feței, încă umedă din cauza lacrimilor.

Observând asta, urc repede brațul pentru a șterge, dar mâna prințesei mă oprește.

"Ce s-a întâmplat, Nikuro?"

Chiar nu știu cum să-i răspund, așa că mă uit in pământ.

Cealaltă mână a ei ajunge la bărbia mea și șterge o lacrimă ce a rămas.

"Dacă te ajută cu ceva, poți să mi te descarci, chiar dacă abia am dat ochii"

Încuviințez timid din cap, iar ea îmi dă drumul și se pune pe iarbă.