Șoaptele trandafirilor

Capitolul I

Cel din urmă trandafir al verii
Se leagănă singur, stingher; Tot ce-a fost floare, culoare
E stins, scuturat la pământ.

Sir Thomas Moore

Scoţia, Highlands

1730

-Vin MacDonnellii! Vin MacDonnellii!

Strigătul răsună ca o salvă de tun prin satul adormit al lui Cameron Glen. Sătenii goneau înnebuniţi pe uliţele pietruite, ueştiind dacă să îşi ascundă bunurile sau copiii. Un arendaş cinic îşi lăsă scaunul pe spate, trase lung şi alene din pipă şi spuse neînduplecat că oi sau fiice ar fi la fel de utile unui MacDonnell într-o chestiune amoroasă.

Puţinii care îşi permiteau luxul de a avea draperii le traseră grăbiţi. Ciocanele bubuiau în ritmuri frenetice în timp ce scândurile erau bătute peste ferestre şi uşi. Clanurile Cameron şi MacDonnell se duşmăneau de atâta vreme încât nimeni nu îşi putea aminti motivul. Pentru săteni, duşmănia dintre moşierul lor şi clanul inamic era mai mult un mit decât realitate. Vreme de zeci de ani, furaseră şi făcuseră ravagii pe ascuns. Dacă o fată din sat se întorcea dintr-o plimbare pe munte răvăşită şi buimacă, şoapte cunoscătoare ar anticipa umflătura ulterioară a burţii ei şi naşterea unui copil cu părul roşcovan.

Îngenunchind în mijlocul drumului, un bătrân ofilit adună în jurul lui un grup de copii uimiţi.

-Eram doar un băieţel, dar nu voi uita niciodată ultima oară când MacDonnellii au mărşăluit prin Cameron Glen. Erau uriaşi, aveau peste doi metri şi nişte talii rotunde ca trunchiurile copacilor.

O fetiţă pistruiată îşi ascunse chipul tremurând în piciorul lui. Bătrânul îşi reduse glasul la o şoaptă.

-Şi la brâu le atârnau toate trofeele - capetele retezate ale Cameronilor.

Copiii scoaseră sunete îngrozite, dar încântate totodată. Absorbit de propria poveste lugubră, bărbatul aruncă o privire sinistră conacului de pe deal. Turnul din piatră al donjonului Cameron răsărea dintre copaci asemenea unei ciuperci crenelate. Ştia că MacDonnellii nu fuseseră invitaţi în Cameron pentru luptă, ci pentru a petrece. Dar de ce şi-ar invita Dougal Cameron duşmanii în casă, când ştia că era mai probabil ca ei să îi mănânce familia, şi nu bunătăţile de la ospăţ?

Mâna lui palidă mângâie absentă capul unui băiat.

- Nebun, mormăi el. Moşierul nostru este la fel de nebun ca un iepure turbat.

Exact în acel moment, locatarii conacului Cameron ar fi fost de acord cu el. Salonul căzuse pradă haosului provocat de o armată de servitori şi rude dornice să ajute. Absorbită de atmosfera generală de groază şi voioşie, Sabrina se întoarse grăbită din vechea cămară, unde ascunsese serviciul de ceai din argint al mamei ei. Se împiedică de căţelul care stătea ghemuit în faţa şemineului. Acesta îşi dezgoli unicul dinte pe care-1 mai avea şi mârâi la ea.

- Scuze, Pugsley, şopti Sabrina, oprindu-se şi aranjându-i zgarda incrustată cu pietre preţioase.

-Nu voi accepta ca barbarii ăia de munteni să îmi calce covoarele în picioare, decretă Elizabeth Cameron. Fără să-i pese de fusta din mătase, se lăsă în genunchi pe podeaua de piatră şi începu să strângă un covor persan scump.

-Nu-ţi face griji, mama. Brian se tolăni pe un fotoliu aurit Ludovic al XIV-lea, ignorând icnetele lui Alex, care se auzeau de sub greutatea unui cufăr elizabetan împodobit. Alde MacDonnell nu vor ajunge atât de departe. Am căzut la pace cu ei de aproape o lună. Neputând să ne taie nouă gâturile, probabil că şi le vor tăia între ei. Prevăd extincţia lor în - scoase un ceas de aur dintr-un buzunar - trei ore şi şaptesprezece minute.