frânturi de impresionism

context politic

      Soarele mi-a zis odată, pe când el și sufletul meu aveau aceeași vârstă (acum soarele e bătrân și sufletul meu oh atât de tânăr) că acest anume politic context supranumit context politic este o sintagmă aberantă, insignifianta, o blasfemie.

        Îmi amintesc vag, foarte șters, cumva neclar și luminos la colțuri, în acel slow motion atât de apreciat, cât de dușmănos e soarele cu restul stelelor. Aproape la fel de dușmănos cum e omul cu semenii lui, pe care îi împarte în categorii sociale (stări, clase, liberali, conservatori, socialiști, poeții, pictori, actori, cântăreți, proști fără casă).

        E de parcă ne ducem cu toții în jos și ne împiedicăm în cursa continuă spre infinit satiric, încercând să tragem cât mai mulți fraieri obosiți după noi prostindu-i cu trei fraze franțuzeşti aruncate pe marginea unei pălării de stil hot couture sub forma de stea atemporală în proces de ardere terminată.

         Soarele mai zice şi că omul este una dintre cele mai proaste organisme pluricelulare, că degeaba îşi închipuie ei metafora din moment ce, chiar dacă se zbat ca nişte păsări nerecunoscătoare pentru colivia care le apără, nu o pot înțelege. Susține că oamenii sunt interesanți numai din poziția lor de observatori nocturni, numai atunci când nu pot dormi de flăcări lăuntrice care-i pârjolesc, numai atunci când sunt poeți fără muze, numai atunci când suferă de boli incurabile (ca dragostea sau răul de mare), numai atunci când mor.

         Îmi spune că ar face din ei ce ar vrea să facă cu restul stelelor, doar că visul morții oamenilor este apropiat, realizabil şi deci imposibil de procesat, pus în pratică, pătruns la adevărata lui însemnătate. Pe când moartea stelelor e îndepărtată, rece deşi se bazează pe foc şi deci complet plauzibilă, complet pătrunsă, complet procesată şi mai mult decât irealizabilă, improbabilă.

          Ca atare, îmi spune soarele, în timp ce protuberanțele lui licăresc de parcă vor începe şi ele să ardă, cât de diferit este el de oamenii pe care-i consideră atât de lipsiți de drepturi din cauza lipsei lor de motiv poetic pentru care se omoară între ei, cât de diferit este el de restul ființelor efemere lipsite de conştiință activă. Cât de diferite sunt stelele, la nivel superlativ şi superficial în același timp, de marea în care se oglindesc în timp ce probabil oamenii le privesc din văgăunele numite case şi se întreabă cum o fi să fii o stea, cum o fi să ai o eternitate scurtă în mijlocul ființei tale şi s-o arzi din lipsă de opțiuni, de un soare cu un întreg sistem de indivizi trişti.

        Soarele crede că poeții îl compătimesc, pentru singurătatea lui absolută, care pare totuşi că se va termina la fel de subit precum a şi început. Pentru lipsa lui de iubire absolută, metafizică, metamorfică. Pentru că oh spune el, poeții sunt nişte singuraticii la fel ca el, numai că ei cred în absolutul nemărginit al unei lumi cu margini infinite, care se întind în spațiu şi timp de parcă ar călători cu viteza luminii.

        În fine, soarele spune, pe un ton şfârşit, de parcă are să mă alunge de lângă el (dar eu ştiu că n-are s-a facă), politicul context despre care vorbeam stă în felul următor: la un moment dat mi-am intersectat drumul cu o anume lună, iar apoi când drumurile noastre s-au împărțit în milioane de poeme omeneşti care nu cuprind nimic, oamenii şi au ales tabăra, de parcă ar fi fost bătălia lor de purtat. Pe cei care au mers cu luna îmi place să-i numesc lunatici.