Iubire neprevazută Vol. 2

Capitolul XL

Rose

Se uită parca speriat la mine în timp ce eu încă continui să îl ating pe unde apuc. Mi-a fost atât de dor de el, de atingerea lui. Nu vreau să mai stea departe de mine.

- Am... greșit. Îmi... îmi pare rău! Nu știu ce m-a apucat...

Ce tot spune?

- Michael?

- Uite Rose, ești foarte frumoasa și atrăgătoare. Orice bărbat ar vrea o femeie ca tine, doar că eu nu pot să pretind că ne iubim... Nu îmi amintesc și nu știu cum să o dau să fie bine. Nu vreau să te rănesc.

Expresia feței conturează durere.
Nu mă supăr pentru ce îmi spune. Înțeleg punctul lui de vedere și chiar ma bucur că îmi împărtășește pentru că asta a gândit.
Și cand nu își amintește de mine, nu vrea să mă rănească. Are un suflet atât de bun. Îl iubesc foarte mult.

Il i-au în brate și îl surprind. Nu se aștepta să fac asta după tot ce mi-a spus.

- Înțeleg. Eu am grăbit lucrurile. Iartă-mă! Vreau să ști că nu mă rănești, niciodată nu ai avea cum să o faci! Ești cel mai bun om pe care l-am cunoscut. Nu ai putea să o faci, spun ferm convinsă de ceea ce știu că reprezintă bărbatul din fața mea.

- Ești foarte sigură pe tine. De unde ști ce se află în spatele meu? Sunt chiar atât de bun precum crezi?

Întrebarea lui îmi face pielea de găină.

- De ce spui asta?

- Fiecare om are o parte întunecată.

- Tu nu ai! Nu spun că nu ai probleme din trecut, dar partea întunecată îți lipsește.

Își mijeste ochii și mă retrag din îmbrățișare.

- Zici tu? întreabă sarcastic.

- Sunt convinsă de asta! afirm cu vehemență.

- Dacă eu nu am o parte întunecată, tu în ce categorie intri, Rose? întreabă curios.

Mă crispez și îmi mut privirea.

- Ești în regulă?

Nu are rostul să mai spun partea întunecată a trecutului meu. Am trecut peste și nu mai redeschid subiectul.

- Da. Hai să mergem. O să întârziem la petrecere!

Ies din baie și intru în dormitor. Îmi scot hainele din dulap și încep să mă îmbrac.

- Ce s-a întâmplat? Mă întreabă el venind în spatele meu.

- Nimic. Spun și îmi pun sutienul.

- Se pare că nu știu totul despre tine! spune într-un fel în care pare a fi supărat.

- Nu am ascuns nimic de tine!

- Atunci știu chestia pe care acum nu vrei să mi-o spui?

Oftez și aprob.

- Și atunci de ce nu îmi spui?

- Nu este ceva pe care vreau să il mai dezgrop. A trecut. Datorită ție și a apropiaților. Tu ai fost vindecarea mea, iubitule!

Afirmația mea îl surprinde.

Se așează pe pat și mă privește derutat.

Mă asez lângă și încerc să nu mă gândesc că sunt aproape goală, excepția fiind sutienul pe care l-am îmbrăcat mai devreme.

- Spune-mi! Poate îmi voi aminti ceva dacă aud.

Îmi plec privirea și oftez. Poate are dreptate. Poate o să îl ajute să își amintească de mine.