Ice and Fire: One Last Chance

Capitolul I: Dangerous

Capitolul I

ERAM ATENTA la orice miscare se intampla in jurul meu, devenind paranoic de ingrijorata ca tata isi va da seama de fugitul meu nechibzuit in Italia. Cu fiecare pas pe care il faceam spre avionul pregatit pentru a ma duce departe de inchisoarea numita casa ma simteam tot mai aproape de alta care ma astepta cu bratele dechise, ca pentru a ma prinde in capcana. Si eu, ca de obicei, am picat in ea fara ca macar sa observ acest lucru.

Simteam o zvacnire in tampla de fiecare data cand tocul cizmelor mele lovea asfaltul umed in urma unei ploi abundente si stiam ca ar trebui sa ma opresc din realizarea unui asemenea lucru nesabuit. In adancul meu chiar voiam asta. Doar ca in afara de gandire, celalalte simturi ma purtau ca prin vis spre usa deschisa a avionului.

Am iutit pasul de teama ca nu cumva sa dau inapoi acum, cand mai aveam atat de putin si-mi puteam indeplini misiunea sinucigasa. Cand o voce imi striga numele in spatele meu, orice simt imi ingheta si intepenisem pe loc ca moarta. Chiar daca nu stiam ca e posibil, inima incepu sa-mi bata mai tare in piept, iar gura mi se usca brusc. Eram sigura ca isi daduse seama de planul meu si acum trimisese pe cineva dupa mine ca sa ma duca acasa unde urma sa suport consecintele. Cu miscari mecanice, m-am intors spre persoana care a fost insarcinata cu intoarcerea mea si am fost surprinsa sa observ ca Stefania, una dintre cele mai bune prietene ale mele, alerga cat o tineau picioarele pentru a ma prinde din urma, tragadu-si bagajul imens dupa ea. In alte circumstante, imaginea m-ar fi amuzat la culme, insa nu si acum. Eram inca prea stresata si ingrijorata si nu intelegeam de ce se afla ea aici.

Am privit-o intrebatoare cum se indrepta spre mine incercand sa-si pastreze echilibrul pe tocurile mult prea inalte.

— Ce cauti aici? am intrebat-o cand a fost destul de aproape pentru a ma auzi.

— Cum... Adica... Ce caut aici? spuse, facand pauze multe pentru a putea lua guri mari de aer. Vin... Cu tine.

— Ce!? Nu! am exclamat in momentul cand i-am aflat intentiile.

Nu puteam lua pe nimeni cu mine si astfel sa fiu prinsa mai repede de tata. Nu ca daca nu ar vrea sa ma gaseasca nu ar putea apela la un prieten al lui ce lucra in domeniul de cautare al persoanelor disparute...

— Nu poti veni cu mine. Poate fi periculos, am incercat sa o fac sa renunte la idee, insa nici macar eu nu ma credeam. Ce s-ar putea intampla, sa ne rapeasca niste mafioti?

— Bine, a spus, si pentru moment am crezut ca o convinsesem. Atunci cred ca voi merge singura.

Trecuse pe langa mine in graba si urcase in avionul ce peste cincisprezece minute avea sa decoleze, cu sau fara mine in el. Stand cinci secunde intr-o cumpana emotionala intre gandul de a face acest rau si a ma intoarce inapoi acasa, am ales raul. Parea mai atragator. Cred ca intotdeauna arata asa.

Locul meu se afla la distanta de doua randuri de cel al Stefaniei. Chiar daca ar fi trebuit sa fiu macar putin dezamagita ca nu puteam sta langa prietena mea, n-am fost. Ea avea obiceiul de a vorbi foarte mult, iar eu nu eram pregatita psihic pentru un asemenea moment. Nu voiam decat liniste pentru a putea medita.

Calatoria mea dura cinci zile. Ii spusesem tatalui meu ca in acest timp voi sta la Carla, sora mamei mele, cu care stiam ca nu mai vorbeste de la divortul de mama. Aveam o oarecare sansa sa scap nevatamata din aceasta aventura, insa, intotdeauna exista acea picatura care destrama echilibrul si pacea. Nu puteam decat spera sa nu se intample si in cazul meu.

In cele zece minute cat am asteptat ca usile sa se inchida si sa putem decola, mi-am ros nervoasa unghile pana in carne. Tata nu putea aparea acum. Mai aveam atat de putin pana vom parasi teritoriul Romaniei si pur si simplu totul nu putea fi stricat acum. Aveam o minciuna buna si convingatoare si nu-si putea da seama ca l-am pacalit si am plecat spre Italia de capul meu. Stresul meu era la miximum, iar daca stewardesele nu ne-ar fi cerut sa ne punem centurile eram sigura ca as fi explodat.