Am încercat să îi fac să mă creadă, dar degeaba. Au început să mă ducă la psihiatru. Credeau că sunt nebună, dar nu îi așa. Eu cred că în acea seară era bunicul. Cred că a venit să mă facă să nu mai spun la nimeni despre tragenia aia. "Dar, promit, nu mai spun la nimeni, jur!„ îi zisesem. Dar, după luni bune de mers la psihiatru. Nu au reușit. Eu mă tot gândeam. Ce se întâmpla dacă făceam un șoc. Poate mă credeau. Oricum. După câteva săptămâni i-am tot întrebat pe părinții mei, dacă mă credeau. Nici acum nu mă credeau. Era 23:59. Mai un minut. Ok, îi 00:00. Am auzit un zgomot la geam. Ma-m ridicat din pat. Phhhiuu, era doar o creangă(sper). Mă uit la ceas era 03:15, nu pot să cred. Am țipat. Nu mă auzea nimeni. -"Mamă, tată!„ nimic. Mă duceam la ei în cameră, nu era nimeni. Becu era stins. Ei erau jos(ciudat). "Aveam musafiri, la ora asta?„(04:00) "Nu ma-ți auzit țipând?" Toți se uitau la mine.
-Mama: Ăăă, nu. Ce sa întâmplat dragă? Te simți bine?
-Eu: Nu, nu mă simt bine de loc, am șimțit din nou răsuflarea acea la ceafa mea.
-Mama spunea către acei musafiri cau au venit la 04:00, și râdeau neîncetat de mine: Mă scuzați, dar îi un pic dusă cu pluta.
-Eu: Mamă, serios? Nu mă crezi? Crezi că-s dusă cu pluta? Ma-ți dus la acel spihiatru, ce ați rezolvat? Au venit și retardații ăștea de musafiri la patru dimineața, nu crezi că se întâmplă ceva ciudat aici? :P
-Mama: Ăăă, eu ..
-Eu: Niciun "eu„ ce părinți mai am și eu. Abia aștept să fiu majoră și să plec din casa asta de nebuni.
Mă duc la mine în cameră nervoasă dar, și puțin supărată, "De ce nu mă cred?„
