Fii tare!

Capitolul XVII

Stateam in pragul usii incapabila sa fac vreo miscare. La cativa metri in fata mea se afla persoana a carei figura nu mi-as fi dorit s-o mai vad vreodata. Era viu, prezent fizic, in carne si oase si nu puteam spune ca aveam halucinatii fiindca stiam ca si Dom il vazuse. Era intreg, nevatamat daca exceptam rana de cutit de pe brat si vanataia din dreptul buzei.

Te uiti la el ca la persoana pe care urasti sa o vezi, dar nu te intrebi cum de e aici? Ai innebunit? Dom i-a tras un glont in cap si tu nici nu te strofoci sa iei in calcul asta?

Bine, ai dreptate. Sunt doar mult prea nervoasa acum ca sa ma fi gandit si la acest aspect. Intr-adevar, Dom l-a omorat. Era acolo, in fata mea si zacea fara suflere. Cum era posibil sa fie acum, aici? Dar, in afara de asta, de ce era legat de un scaun?

Dom isi facu loc printre umarul meu stang si tocul usii si inainta catre el. Se aproapie atat de mult, incat, daca ar mai fi facut un pas, ar fi fost in mijlocul scaunului sau.

-Cum e posibil sa fii aici? spuse, cu vocea plina de furie. Te-am impuscat in cap. Nu puteai supravietui.

Rafael il privea cu interes, ca si cand n-ar fi stiut cine este persoana din fata lui ce-l acuza de putinta de a respira. Dom se apleca mai mult deasupra lui.

-Raspunde-mi! spuse, pocnindu-l peste fata, pentru ca, in urmatoarea milisecunda sa ma pomenesc langa el tinandu-i pumnul ce se indrepta din nou spre Rafael.

-Opreste-te!

Mi-am indreptat privirea catre cel ce statea tintuit de scaun si tocmai scuipase o gura de sange in dreapta sa. Acelasi Rafael ce-l vazusem acum cateva saptamani. Acelasi om ce-mi salvase viata si mi-o ruinase totodata. Cu toate acestea, nu era intru totul acel Rafael. Cel ce-mi statea acum in fata era uluit, umilit, confuz si cu o privire mult mai blanda in ciuda intunecimii ei. Ceva era putred aici, iar eu aveam nevoie de o explicatie pentru asta.

-Cine esti tu? am intrebat, surprinzand pivirea ciudata a lui Dom.

-Rafael Delgado.

-Vrei sa spui ca nu-ti mai amintesti de el? grai Dom, apucandu-mi mana pentru a-mi surprinde privirea.

-Bineinteles ca-mi aduc aminte de el, am spus, tragandu-ma din stransoarea lui. Cu toate acestea, el nu este cel din padure. El nu e acel Rafael.

Necunoscutul de pe scaun a izbucnit intr-un ras isteric, in care i se intrezarea un pur amuzament fata de situatia prezenta. Tricoul negru, mulat pe corp, i se plia si mai mult pe muschi in momentul inspirarii si expirarii.

-Ce e atat de amuzant?

-Acum inteleg ce este cu toata confuzia asta. Ma confundati cu fratele meu.

-Frate? am rostit, eu si Dom, in cor. Un frate? Rafael si celalalt Rafael erau frati? O, Doamne, cate mai urmeaza sa se intample.

-Stai putin, am continuat eu, daca tu esti Rafael, el de ce s-a dat drept tine?

-Pentru ca, atunci cand l-ai intalnit prima si a doua oara pe Rafael, eu am fost acela.

-Si de ce ar trebui sa te cred?

-Pentru ca eu sunt cel de care te-ai indragostit.

-Aberezi!

-De ce crezi ca Rafael a lipsit atat de mult din tara?

-Pentru ca trebuia sa aranjeze operatia mea la ochi.

-Da, asta a spus el, inainte sa afli cine este. Dar apoi, cand totul a fost dezvaluit? Nu te-ai intrebat niciodata de ce a fost nevoie de atat de mult timp? Totul era aranjat, totul era pus la punct inca dinainte sa te cunoasca si presupun ca el insusi ti-a spus asta. Atunci de ce ar mai fi fost nevoie de o asa indelungata lipsa? Cred ca nici n-ar mai fi trebuit sa lipseasca. Sau ce, crezi ca a facut-o doar de dragul de a juca bine cartile?