Agents of A.P.A.S.E. II : Știința nu ajută.

Capitolul 5 - Misiunea 0

*ORA 00:02*

 -Toată lumea la pământ ! urlă Agent Ward în momentul în care ușa se desprinde din țâțâni și se izbește de peretele opus cu un zgomot pe care nici nu l-am auzit din cauza exploziei. Lumina mă orbea cumplit și mi-am dus mâinile la ochi. Nu mă puteam gândi decât la un lucru. Simon. Dulapurile cu rafturi săriră în aer răsturnându-se, iar eu nu văd aproape nimic decât lumina puternică. Număr a doua bubuitură puternică și mă aștept la ce e mai rău de la a treia. Toți sunt la pământ, protejându-se în poziție conform regulamentului. Nu, nu, nu.

 -Simon ! țip eu și izbucnesc în plâns, dar imediat două mâini mari mă împing de umeri în față, iar eu cad la pământ, cu persoana respectivă peste mine, sprijinindu-se deasupra mea în coate, protejându-mă de bucățile din tavanul avionului care cădeau. Nu mai știam ce e cu mine. Plângeam și țipam. Nici măcar nu știam cine s-a riscat protejându-mă. Simon, Simon,Simon. îmi repetă subconștientul. Îmi mușc buza când număr a 30-a secundă de la ultima bubuitură auzită și brusc, sunt aruncată în aer la zgomotul puternic. Mă izbesc cu capul de un perete, dar două mâini încă mă țin de mijloc. Cădem amândoi la pământ și simt imediat cum cine stătea deasupra mea este lovit de ceva greu, pentru că se presează de mine, strivindu-mă. Nu s-a terminat. Nici pe departe. După cum știu eu aceste obiecte oribile, sunt exact 3 explozii la fiecare pachet de bombe. A doua explozie ne izbește din nou de pereți, iar eu simt că îmi pierd cunoștința. Simon. Nu, nu, nu. Rămân aici. Una singură și scăpăm. E cel mai sigur loc din tot avionul. Nu are ce să ni se întâmple. Sunt împinsă de un val de aer cald în spate și mă izbesc cu capul de perete, dar cu corpul de cel care mă proteja. Simt că mă înec cu fum dar deschid încet ochii clipind. Se liniștește totul. La început nu văd nimic, dar apoi imaginea mi se clarifică. Icnesc când văd ce e în jurul meu. Nimic. Totul e distrus. Mobila e ruptă și împrăștiată printre bucățile de perete și tencuială. Bucăți de sticlă de la rafturi creează covorul acum aici. Încercă să-mi întorc puțin capul și simt o durere groaznică în umăr, dar nu prea conta. Mi-am dus mâna la gură și am făcut ochii mari. Toți colegii mei de echipă erau la pământ. Pe jos, lipiți de pereți, cu părți ale corpului sângerându-le, dar doar Agent Ward avea ochii deschiși și îi mișca în toate părțile explorând camera. Și el era lipit cu spatele de un perete și cu cenușă neagră pe față. Ajunse cu ochii pe mine și mimă pe buze un "Slavă Cerului !" apoi își mută ochii în spatele meu și puțin mai sus și își mușca buza făcând ochii mari. Atunci am realizat că nu eram sprijinită de un perete, ca ceilalți, ci de un trup cald, nemișcat. Respirația mi s-a accelerat brusc și am simțit cu inima îmi sare din piept. Mi-am mișcat capul încet, ignorând din nou durerea din umăr și mi-am uitat în jos. Două mâini mari mă strângeau puternic de mijloc. Am observat inelul mare de pe un deget, apoi tatuajul de pe mâna dreaptă și am sărit brusc la realitate. M-am întors cât am putut de repede încâlcindu-mă în propriile picioare pe jos.

 -N-nu... zic și încep să plâng lipindu-mi obrazul de pieptul lui. Acum l-am cuprins eu cu mâinile și l-am îmbrățișat. Nu, nu. icnesc eu din nou.

Îi simt inima bătând sub obrazul meu și îmi ridic capul spre fața lui.

 -Harry. reușesc să-i pronunț numele, apoi îi mângâi obrazul. Părul lui era ciufulit și plin de cenușă. Fața lui era năclăită de praf, cenușă și sânge, iar ochii lui erau închiși. Nu era încruntat ca de obicei.

-Jemma.

Mă întorc spre agent Ward care stătea în picioare în fața mea. Îmi iau mâna de pe obrazul lui Harry și mă ridic ignorând toate durerile groaznice pe care le simt. Agent Ward îmi puse o mână pe umăr, strângându-mă ușor, apoi spuse în microfonul din umăr :