Ea, 32 de ani, din România postcomunistă. Citită, deloc plimbată prin țări străine, divorțată, pesimistă, un copil de crescut. Fără instinct de orientare, se pierdea uneori chiar și în propriul oraș. Singura limbă străină vorbită, franceza așa-și-așa.
El: 39 din ani, cetățean universal, purtat de job prin toate țările lumii, ajunge și în România ei. Despărțit și el (e greu când ești mereu pe drumuri), doi copii de crescut, optimist. Vorbește fluent câteva limbi străine, franceza așa-și-așa, româna deloc.
Chimie la prima vedere, că oamenii în toată firea nu cred în dragostea instantanee.
"Suntem atât de diferiți, încât nici în contradicție nu putem să fim", îi spunea pesimistă în franceza ei așa-și-așa. "Nu vorbim aceeași limbă, nu avem aceleași obiceiuiri, prea multe bariere. Din orice unghi te-ai uita, relația rămâne imposibilă".
"Ce bine că suntem atât de diferiti", răspundea optimistul în aceeași franceză, "vom avea atât de multe de învățat unul de la celălalt. Începând de azi, voi învăța limba română. În câteva luni ne vom înțelege în limba ta".
"Ne despart 2.000 de kilometri, nu cred în relațiile la distantă", îi spunea ea, după câteva luni, în limba maternă.
"Nici eu nu cred în relațiile la distanță. Va trebui să eliminăm distanța. Cu răbdare, se poate?" , o asigura el pe românește.
