Universul dintre noi

Capitolul 1

‎ ‎‎   Din modul în care a căzut din ceruri, prima oară am crezut că vine din rai. Niciodată nu am crezut că el, de fapt, se întorcea din iad.

‎ ‎‎ ‎ ‎‎   Întotdeauna toamna îmi marea nivelul de serotonină din corp. De aceea, în prima seară a acestui anotimp, alegeam să nu închid un ochi. Sunt o mare iubitoare a toamnei, a nuanțelor sale vibrante și familiare. Ea pătrunde ușor pe străzile pustii cu o îndrăzneală umilă care oferă ochiului uman mai multe decât ar putea merita.

‎ ‎‎    Cartea căreia i-am oferit darul divin de a o desfrunzi în această noapte specială era marele clasic La Răscruce de Vânturi de Emily Brontë. Întotdeauna am considerat uimitoare melodrama și romantismul din această operă. Chiar îmi doream nespus de mult să am parte de asemenea trăiri.

‎ ‎‎    Momentul meu de liniște este întrerupt de un zgomot strident. Telefonul meu a început să vibreze și ecranul dezvăluia numele bunei mele prietene (sau nu atât de bune din moment ce îmi deranjează lectura), Dakota.

‎ ‎‎    ― S, ce faci? Nu o să îți vină să crezi unde sunt! mi-a spus ea din momentul în care am acceptat apelul, în timp ce o muzica deranjantă se reda pe fundal, nelăsându-mi timp să zic măcar Alo?

  ‎ ‎‎  ― Lasă-mă să ghicesc! Ești acasă, în pat și înveți intens pentru examenul la aritmetică, îi răspund eu sarcastic.

‎ ‎‎   ― Nu, prostuțo! Sunt la petrecerea lui Kyrie de pe plajă. Lipsa ta este foarte simțită, așa că te rog să lași orice ai de făcut în momentul ăsta și să te pregătești. Eu și cu Lila pornim spre mașină și în câteva minute vom fi pe veranda casei tale.

‎ ‎‎   Lila? De obicei, tind să tolerez toate persoanele din jurul meu, chiar dacă îmi greșesc de nenumărate ori. Așa a fost întotdeauna felul meu, chiar și la prima mea iubire din liceu. Însă Lila este o persoană cu totul aparte. Fiecare moment în care o privesc în ochi, știu deja că într-o zi mă va înjunghia pe la spate.

‎ ‎‎   ― Norocul tău că îmi ești atât de dragă, căci altfel nu aș fi lăsat cartea asta pentru nimeni și nimic în lume.

‎ ‎‎   ― Bineînțeles. Să fii rapidă, te rog!

‎ ‎‎   Îi răspund aprobator și ating butonul roșiatic atât de rapid, încât nu îi acord timp să spună Pa. Îmi caut rapid prin dulap rochia mea de încredere. Aceasta a fost purtată de bunica mea în ziua când l-a cunoscut pe bunicul. Datorită eleganței sale, aceasta piesă unică rămâne și în ziua de azi una dintre cele mai admirate rochii.

‎ ‎‎   În timp ce o probez, mintea mea bolnavă repetă continuu faptul că am slăbit și dacă nu voi opri acest lucru, tulburarea de alimentație mă va mânca pe dinauntru. Încercarea mea de a opri aceste gânduri eșuează, dar claxonul puternic al mașinii Lilei mă trezește la realitate. Îmi iau jacheta tip biker cu imitație de piele din cuier și pornesc spre mașină.

‎ ‎ ‎ Încerc pe cât pot de putință să fiu drăguță cu Lila. Momentul dezastruos se produce când își deschide brațele și sunt obligată să o îmbrățișez. În drumul către plajă, Dakota îmi povestește despre toți tipii pe care i-a întâlnit în seara asta. Din descrierile ei, nu par chiar așa de răi, dar unul îmi iese cu totul în evidență. Parul lui cafeniu, sprancenele groase și ochii săi verzi creează un portret perfect în mintea mea iluzorie. Simțeam că am nevoie de mai mult. Informațiile despre el nu îmi hrăneau curiozitatea mea profundă. Așa că îndrăznesc să întreb.

‎ ‎‎   ― Interesant. Îmi poți oferi mai multe informații despre această misterioasă persoană? o întreb pe un ton ironic.

‎ ‎‎   ― Hmm. Nu. Le ofer această onoare ochilor tăi. îmi răspunde ea pe același ton.

‎ ‎‎   Dakota a fost întotdeauna îngerul meu păzitor, de aceea mă voi învinovăți pentru tot restul vieții mele că nu am fost acolo în acea seară. Seara în care ea a suferit cel mai mult, eu nu am putut face nimic. Mă aflăm la câteva sute de mile depărtare și nu am putut fi alături de ea pentru a o putea salva din ghearele acelui monstru. Singurul lucru pe care îl dorea era să fie apreciată, să fie remarcată pentru ceea ce era. Trăim într-o societate în care femeile sunt transformate literalmente în niște numere care sunt mult mai mici decât propria lor valoare. Suntem prea leneși pentru a săpa adânc înăuntrul lor pentru a putea găsi trăsăturile lor unice.

‎ ‎‎   Gândurile mele au fost atât de adânci, încât nici nu am realizat că deja ajunsesem la petrecerea de pe plajă. Dakota se uita la mine, iar privirea ei îmi dădea de înțeles că aștepta să îi ofer un raspuns în legătură cu liniștea mea din mașină. Însă, am ales să tac. Muzica îmi făcea urechile să geamă de durere, dar cu cât înaintam, devenea aproape nesemnificativă.

‎ ‎‎   Fumul din încăpere îmi încețoșează vederea de cum am pășit înauntru. Pe podeaua bucătăriei, berea își găsea loc pe nesimțite. După ce îmi schimb privirea către partea dreaptă a bucătăriei, aflu și sursa acestui lac. Două fete care păreau mult mai mici și firave decât restul persoanelor, făceau întrecere cu un grup de băieți de vârstă cu noi. M-am gândit ca poate au nevoie de ajutor, însă Lila m-a oprit și mi-a spus ca prezența lor este nelipsită la fiecare petrecere la care merge.
La bar, o femeie care se apropia de vârstă de 30 de ani scapă paharul de shot și acesta se sfărâmă în câteva zeci de bucăți. Adolescentul care o acompania îi oferă paharul lui de alcool. Ea acceptă încântată. Plămânii mei se zbat ca să prindă o gură de aer și decid să ieșim pe plajă.

‎ ‎‎   Aerul de pe plajă este îmbietor, iar nisipul îmi gâdilă degetele de la picioare. Mi-aș dori să pot trăi aceste momente pentru totdeauna. Oceanul acum era de un albastru intens. Sunetul valurilor care se lovesc de țărm îmi trezește dorința de a face o plimbare de-a lungul mării. Lila își regăsește prietena prin mulțime, părăsindu-ne. Aș minți dacă aș spune că îmi pare rău.

‎ ‎‎   Îi propun Dakotei să facem o mica plimbare, chiar dacă briza mării nu pare să fie de partea noastră. Ne pierdem în beatitudinea propriei noastre imaginații, când ceva îmi trezește o amintire din copilărie.

    ‎ ‎― Mai ții minte când eram mici și spuneam că vom fi întotdeauna prietene? Că atunci când ne vom căsători și vom avea copii, aceștia vor fi la fel de buni prieteni ca noi? o întreb eu cu lacrimi în ochi.

‎ ‎ ‎   Înainte să îmi poată răspunde, geanta de pe umăr este purtată de vânt și își face loc în apa învolburată. Încerc să o prind, dar nu am nici o șansă. Din depărtare, un tip căruia nu îi pot zări fața, sare în apă și îmi recuperează geanta.

‎ ‎‎   Repet continuu cât de mult îi mulțumesc și apoi îi zăresc chipul. Ne uităm unul la celălalt, cu ochii obosiți, de parcă am trăit zeci de vieți ținându-ne de mână. În acel moment, realizând cine era.

‎ ‎ ‎‎  ― Îți mulțumesc nespus de mult, ...! spun în speranța că îi pot afla numele.

‎ ‎ ‎‎  ― Clyde. Clyde Brown.