Suflete Amare

capitolul 3

Intru în camera de așteptare, vizavi de locul unde stă secretara. Merg și mă pun pe un scaun. Mă uit la doamna Clifford cu nedumerire, așteptând un răspuns pentru faptul că am fost chemată în biroul directorului, dar nu îmi dă niciun răspuns.

Încerc să mă uit prin sticla ușii directorului, dar nu văd nimic. Mă întreb de ce m-ar chema directorul. Știu, notele mele nu sunt atât de reușite luna acesta, dar nu sunt în caz de corigență sau ceva de genul acesta.

- Dacă nu vă deranjez, știți de ce sunt aici? am întrebat-o pe doamna Clifford.

-Nu știu, mai așteptă un pic și o să vezi, mi-a răspuns ea.

Trec 5 minute, nimic. Mai trec încă 5 minute, tot nimic. Am început să cred că este o greșeală și că nu eu trebuia să fiu chemată, dar dupa încă 5 minute am fost primita in birou.

Mă așez pe unul dintre scaunele din fața biroului, și îl aud pe director spunând:

- Domnișoară Eveline, cu părere de rău trebuie să vă anunț că mama dumneavoastră este la spital în stare critică.

Stai ce? Nu poate fi adevărat.
Nu, nu,nu,nu,nu,nu,nu.
Când am plecat de acasă azi dimineață era destul de bine.

-Cred că glumiți, asta nu poate fi adevărat! Când am plecat azi de acasă mama era în picioare, nu dădea niciun semn că nu se simte bine, am spus eu rapid fără aer în piept.

-Nu glumesc. Este internată la spitalul din centru. Dacă doriți vă las acasă azi ca să aveți grijă de mama voastră.

- Mulțumesc pentru informație, spun cât pot de rapid în timp ce mă ridicam de pe scaun. La revedere, apoi închid ușă cu rapiditate și încep să alerg pe hol ca să ies cât mai repede din școală și să respir niște aer rece de afară.

Nu putea fi adevarat.

Nu mai văd bine in fata ochilior din cauza lacrimilor. Totul pare ireal.

Alerg cât de repede pot la cea mai apropiată stație de autobuz care duce spre spital.

Drumul care durează maxim 20 de minute în mintea mea durează 40 de ani. Secundele trec foarte încet.

Gândurile că mama poate să moară în timp ce eu aștept mă neliniștește. Tremur deși nu îmi este frig. Mintea mea nu mai gândește limpede și mă rog ca rațiunea să se întoarcă și să găsească un mod de a mă calma fiinda chiar aș avea nevoie de asa ceva.

După mult timp de așteptare autobuzul ajunge în stația de lângă spital. Sar din el și încep să mă îndrept cu inima în gat.

Când intru în spital mă duc direct la recepție și spun:

- Bună ziua! Am venit să îmi văd mama, Nora Adams.

-Sigur, camera 48 C etajul 4, spune femeia.

Merg la cel mai apropiat elevator și apăs pe tasta cu numărul 4.
Ușile se deschid și ies și încep să caut camera 48 C. Când o zăresc inima mi se oprește în piept și îmi vine să vomit, dar ma îmbărbătez singură în gând că totul o să fie bine. Deschid ușă cu mâinile tremurânde și intru în camera de spital.

Ochii îmi pică pe patul în care se află mama. Lângă ea sunt o grămadă de aparate. Ea este atât de palidă la față, la fel de albă ca o fantomă. Mă pun pe scaunul de lângă ea și îi iau mâna sa in a mea și îi spun:

- Mamă, te rog. Crede-mă , sunt sigură că o să te faci bine, spun eu încercând să zâmbesc forțat și simt că mai multe lacrimi încep să îmi coboare din colțul ochiilor.

-Fata mea, se chinuie ea să vorbească. Te iubesc mai mult decât orice pe acest Pământ. Te rog nu plânge, ți-am spus de o dramada de ori că fetele frumoase ca tine nu plâng.

- Și eu te iubesc, mamă. Te voi iubi mereu.

Dintr-o dată aud un bâzâit de la aparate și când ridic capul văd faptul că bătăile inimii încep să scadă și mama începe să închidă ochii. O prind și mai strâns de mână și îi spun:

- Mamă, nu închide ochii. Nu mă lăsa și tu, spun cu lacrimile curcându-mi șuvoaie pe față, dar mama nu îmi răspunde.

Pe usa intra mai multe asistente care mă iau de langa mama și încerca să o resurciteze, dar in zadar.

Ultimele ai batai de inima s-au stins.

- Îmi pare rău, spune una dintre asistente. Decesul este confirmat. 1:09 PM.

Mi-am pierdut mama. Singura fiinta apropiata pe care o aveam. Am pierdut totul.

Imi simt picioarele ca de gelatină și untimul lucru pe care îl văd înainte să îmi închid ochii este o asistenta care încearcă să mă prindă.