Ca o adiere de vant

,, Nu pot sta departe de tine "

    Eram impreuna cu Abel deja de cateva saptamani si totul mergea foarte bine. Damir nu a mai sunat si nici in oras nu s-a intors. Pana la urma i-am spus lui Abel ca m-a sunat deoarece chiar nu putea sa-l mint si sa tin ascuns. Nu a spus nimic despre asta doar s-a încruntat si a schimbat subiectul dupa.

- Mananca pastele alea? Ma intreaba Abel trezindu-ma din visare.

- Da. Scuze ma gandeam in alta parte.

- Mi-am dat seama. La ce anume te gandeai? Spune el curios.

  Chiar nu-mi doream sa puna această intrebare, deoarece era nu-mi doream sa afle raspunsul. Ma gandeam la Oliver, deoarece maine trebuia sa fie ziua lui, si anul asta mi-am dat seama ca destest ziua acea. El nu mai era, iar eu nu mai aveam cui sa-i pregatesc briosele mele cu glazura de ciocolata.

- Are legatura cu ziua de maine? Ma intreaba el.

   Deci sa inteleg ca si-a amintit. I-am spus cred ca acum cateva saptamani despre asta.

- Da, e prima aniversare de cand suntem prieteni fara el. E ciudat si dureros.

- Inteleg. Maine daca vrei mergem acolo.

- Chiar imi doresc asta din tot sufletul.

   Nu mai spune nimic doar ma saruta scurt pe obraz si continuam sa mancam in liniste la restaurantul la care Abel de abia m-a convins sa vin, deoarece nu aveam starea necesara.

   Dupa jumatate de ora Abel m-a condus  acasa. Voiam sa stau putin singura si sa imi limpezesc mintea putin. Dupa atatea luni, dorul de cel mai bun prieten m-a cuprins ca o sageata care mi-a facut inima sa sangereze. Sper doar ca de acolo de unde e el, e fericit pentru mine, cu toate ca stiu cat de mult il suporta pe Abel, insa sunt sigura ca daca era aici de dragul meu ar fi suportat totul. Imi spunea mereu ca fericirea mea cotează mai mult decat a lui si ca ar da orice sa ma stie fericita. Era un prieten minunat.

  Am intrat in camera, m-am schimbat de hainele pe care le luasem cand am iesit si mi-am luat ceva mai confortabil. M-am asezat in pat si am decis sa scriu ceva in agenda pe care mi-o daduse doamna psiholog, spunea ca scrisul o sa ma ajute sa ma relaxez si femeia chiar a avut dreptate cu asta m-a ajutat enorm de mult sa-mi pun toate gandurile pe foaie si sa ma exteriorizez.

  Aud o bataie in usa si presupun ca era mama, care si-o fi gasit putin timp si pentru mine, deoarece e prea ociupata pe la companie in ultima vreme, chiar imi era dor sa stau cu ea si sa-i povestesc ce se mai intampla cu mine si cu Abel. A fost chiar fericita cand a afalt ca eu si cu el suntem impreuna.

  Rostesc un ,,intra" pe un ton ridicat ca sa ma fac auzita, iar persoana care intra pe usa nu e deloc cine ma asteptam. Insa prezenta sa ma bucura, parul sau castaniu nu s-a schimbat deloc, era deranjat ca deobicei iar ochii sai verzi straluceau parca mai tare fata de ultima data cand i-am vazut.
  Am sarit ca arsa din pat si l-am luat in brate pe Damir care inchidea usa camerei in urma lui.

- Chiar esti aici? Intreb eu ca un copil mic.

- Ti-am lipsit Christoph?

- Sincer foarte dor. Credeam ca nu o sa te mai vad vreodata.

- Chiar credeai ca tu si Santo o sa scapati de mine?

- Nu stiu. Te-am ranit si imi pare rau. Spun eu si imi las privirea in jos.

- E de domeniul trecutului. Haide sa nu vorbim despre asta.

- Atunci despre ce anume vrei sa vorbim?

- Ce s-a mai intamplat in ultima vreme? Cum esti cu Santo? Cum mai e la liceu? Parea nerabdator sa-i raspund la toate astea.

  Am inceput sa ii povestesc entuziasmata tot, iar el asculta ca un copil mic la care ii citesti o carte inainte sa doarma, parea fascinat si ma privea in felul in care o facea Abel, de parca doar eu existam in toata lumea. Se vedea pe el ca inca nu a trecut peste inima franta cauzată de mine si de cel mai bun prieten, noi i-am fost calaii.

- Si cu tine ce s-a mai intamplat in ultima vreme? Intreb eu dupa ce termin de povestit totul.

- Nimic special. Am fost plecat in alt oras, mi-am facut o prietena mai specială sa o numesc asa si acum m-am intors. Spune el privindu-ma fix in ochi.

- Prietena speciala? Intreb eu confuza.

- Ti-am explicat ultima data la telefon. Uituca mai esti. Spune el amuzat.

- Amuzantule. Cum de ai decis ca e timpul sa te intorci?

- Pentru ca Aala imi lipsiti si tu si Santo si orasul asta nenorocit. Oricat de mult m-ar durea sa va stiu impreuna, ma bucur pentru voi, l-ai facut un om mai bun. Si nu pot sta departe de tine, Aala.

  Il simt tot mai aproape iar ochii lui se intalnesc cu ai mei, se putea vedea cat de mult i-am lipsit. Am tresarit cand i-am simtit degetul arătător ca imi atinge buzele. Sper doar sa nu faca ceva gresit, chiar nu-mi doresc sa se certe cu Abel din cauza mea.

- Stai linistita Aala nu o sa ma ating de tine mai mult. Esti a lui, iar eu nu ma ating de ce e al altuia, mai ales ce e al celui mai bun prieten al meu.

- Nici nu trebuie. Spun privindu-l.

- O sa plec. Mi-a facut placere sa te revad.

- Si mie Damir.

  Iese pe usa fara sa mai spuna ceva, ma fac confortabila in pat si decid ca e timpul sa dorm, iar maine cand o sa ma trezesc o sa ma prefac ca acel moment nu a existat. Si nici lui Abel nu-i voi spune nimic, nu vreau ca cei doi sa se certe din cauza mea.