Vraja Enigmei

3. Haine negre şi lalele

- Şi, culmea, nu a spus nimic bătrâna! termin să-i povestesc Catincăi, în timp ce amândouă ne aşezăm pe pat.

- Se pare că ai avut nooorooc. Dar oricum n-avea ce spune, n-aţi apucat să vorbiţi. Încă nu-mi vine să cred că Tudor a vrut să-ţi dea biletul pe graaatis! Un gest neaşteptat din partea lui...

- Ştiu, nu? mă încrunt brusc. Cred că vrea să obţină ceva, altfel nu-mi explic d-

- Nu neapărat, mă întrerupe Catinca. Dacă tot avea două bilete, de ce să nu-ţi dea unul? Un gest neaşteptat, dar foarte drăguţ din partea lui!

- Mhm... Deşi asta nu i-ar sta în fire, îl cunos-

- Nu ai de unde să-l cunoşti, mă întrerupe şi a doua oară. În primul rând, comportamentul lui din generală poate fi complet schimbat acum! Iar în al doilea rând, niciodată n-aţi apucat să vorbiți; nu până ieri.

- Nu ştiu ce să spun..., rostesc într-un final. Dar aseară a fost foarte... ciudat... Ne-am simţit bine, am râs, parcă nu eram noi.

- Cine ştie ce vă rezervă viitorul! Poate că a fost scris ca voi doi să formaţi un cuplu până la urmă... spune tot plină de entuziasm, şi bălăngănându-şi picioarele.

Cuplu pe naiba!

Da, se pare că eu şi cu Tudor ne înţelegeam, dar cu siguranţă nu ne potriveam pentru mai mult. Abia ne cunoscusem, şi speram că n-o să-l mai văd curând.

Încă mă simţeam ciudat, ştiind că el probabil aflase că eu îl plăcusem, iar acum o zi eram - singuri - într-o cafenea. Dar, sincer, nici nu-mi mai păsa de ce crede Tudor. De ce să-mi complic viaţa cu lucruri inutile?

Ajunsesem la concluzia că Tudor nu merita atenţia sau timpul meu. Avea să plece curând din peisaj, iar eu nu voiam să rămân în ceaţă după toate cele întâmplate.

O concluzie cam bipolară din partea mea, dar cred că oricine-şi poate schimba opinia - dacă nu e sigur de ea - în două zeci de secunde.

De ce mi-ar păsa aşa tare de el sau de intenţiile lui? Trebuie să mă opresc din a mă gândi la Tudor.

Gata.

Revenisem cu picioarele pe picioare, şi-am observat că Catinca-şi flutura mâna prin faţa mea.

- Pământul către Row! Eşti aici? mă-ntreabă oarecum furioasă, dându-şi ochii peste cap.

Uram când mă numea „Row" - era o prescurtare care suna ciudat şi nu tocmai pe placul meu.

- Mda, însă nu prea am chef de nimic, recunosc după câteva secunde, afundându-mi capul în perna albă şi moale.

Îmi iubeam perna mai mult decât iubeam Sprite-ul - şi, credeţi-mă, iubesc Sprite-ul.

- Subtil mod de a-mi spune să plec, zâmbeşte rostogolindu-şi ochii peste cap, iarăşi. Oricum trebuie să plec, ne-ntâlnim în centru. Presupun că nu vii? rosteşte propoziţia ca pe o întrebare.

Aprob din cap - cu capul încă în pernă -, dând din picioare neastâmpărată. Nu cred că eram singura persoană căruia-i plăcea să-şi agite picioarele în sus şi-n jos.

Catinca s-a ridicat de pe pat, salutându-mă înainte să iasă din cameră. Plecase, probabil supărată.

Ştia că nu eram sută la sută în regulă, şi mă bucur că nu m-a făcut şi mai nervoasă. De fapt, nervoasă nu era cuvântul care-mi descria starea de spirit; eram doar confuză. Într-o ceaţă continuă. Nu eram fericită, tristă, nervoasă, irascibilă, poate nici confuză; nu ştiam nici măcar cum mă simţeam.