university tropes

Bea x Dante

"De ce dracu trebuie să împart un pat cu tine? Efectiv puteam cu oricine, dar destinul a zis 'nuuuu', gotta make her pay for stealing her friends' lunches, ugh, embarrassing...", spun, fiind întinsă în singurul pat de două persoane din camera de hotel, cu o vedere superbă spre mare, cu ochii-n tavan, văitându-mă din cauza situației care mi-a fost destinată în această zi de sâmbătă senină, de vară.

------------------------------------------------------------------------------------------------

For context- mă numesc Bea, am 15 ani, iar acum mă aflu într-o tabără de cinci zile la mare cu un grup de voluntariat la care m-am înscris la începutul acestui an, rugată de mama "să fac ceva cu viața mea"; până să încep activitățile, ieșeam zilnic cu prietenii, la o poveste, la o țigară, însă ea considera că trebuie să îmi schimb comportamentul de rebelă, sau cum îmi place mie să zic, de "bad bitch", și să mă pun serios de învățat, dar eu nu sunt ca celelalte fete, goody two-shoes, după părerea lui mami și tati. Îmi place să cred că sunt diferită, că pot să schimb această lume și fără studii avansate, știind că inteligența naturală le depășește.

Lăsând introducerea la o parte, seara trecută, vineri, înainte de tot acest haos, bârfeam liniștită pe tren cu bff-ul meu din copilărie, Iri, iar așezată în fața noastră era sora ei geamănă, Alex, de care îmi este puțin frică, n-am să vă mint, din motive diverse.

*flashback*

"Auzi, fată?", întreabă Iri, uitându-se pe geam.

"Hmm?", murmui ușor.

"Din câte am înțeles, organizatorul deja m-a pus cu sor-mea într-o cameră, și aparent doar două persoane pot sta în una.", spuse Iri, întorcându-și capul încet spre mine cu o privire tristă. "Sper din tot sufletul să nu te pună într-o camera cu... el.", adăuga-se dezgustată, ochii ei atingând o altă țintă.

Îi urmăresc privirea și numai îl observ...

"La naiba...", șoptesc.

Dante; băiatul popular, arțăgos, un snob în societate, un răsfățat între pereții casei. Are tot ce își dorește- avere, faimă, până chiar și o iubită cred, pe care tot timpul o duce acasă. Doar uitându-mă la fața lui îmi vine să roșesc de furie, categoric, de furie. Ugh, vreau să îl lovesc. Efectiv copilul ăsta nu mă lasă de la grădiniță în pace, îi place să se afle într-o competiție constantă cu mine, de la statutul social la note, fiind și vecini.

Blocată în gânduri, mă trezec la realitate odată ce observ rânjetul lui tâmpit de pe față, văzând că mă holbez la el. Stânjenită, mă uit în jos, la picioarele mele, și mă joc cu degetele mele, încercând să îmi calmez inima. Stai. De ce trebuie să mi-o calmez? Poate e de la cafea...

*flashback ended*

Și acum ghiciți cu cine m-am trezit în cameră. Exact, cu diavolul în sine. Îmi vine să mă dau cu capul de pereți. Între timp ce contemplam uciderea organizatorului și căutând modalități de a o convinge pe Iri să mă ajute, simt cum patul se scufundă în dreapta mea și îmi deschid ochii, trezindu-mă repede din poziția anterioară în care am fost.

"Cine ți-a dat voie să te așezi lângă mine?", zic silită.

"Um, trebuia să îmi cer permisiunea de la tine, princess? Până la urmă suntem colegi de cameră... știi?", ÎMI VINE SĂ ÎI STRÂNG GÂTUL DACĂ ÎL MAI VĂD CĂ RÂNJEȘTE.

Fără a gândi, pumnul meu deja se îndreaptă spre fața lui, dar damn omul ăsta are reflexe bune și a oprit impactul, ținându-mi pumnul, iar după mâna și degetele printre ale lui, și continuând să zâmbească.

"Te urăsc!", exclam, menținând contactul vizual cu o ură puternică, dar inima iar a început s-o ia razna.

"Și eu.", răspunse, și numai simt cum îmi prinde fața și mă sărută profund, de parcă ar fi dorit să facă asta de o viață.

Îi prind tricoul și îl trag spre mine, simțind cum și lui îi bate inima la fel de tare, sau chiar mai puternic. Asshole.