Mariage d'Amour

Capitolul 9

(Perspectiva Hirei)

Parcă este un infern. Liceul acesta și clasele sunt mult prea goale acum. Lipsește aerul plin de amintiri plăcute.

De ce fix acum? De ce Hogi? Sufletul îmi macină întrebările astea.

A trecut ceva timp de la înmormântarea lui, însã timpul rãmâne pe loc, cel puțin în capul. Dar lucrurile se mișcã prea repede ca sã le pot percepe. Totul dispare. Mã înec tot mai tare în poveștile pe care le scriu încât uit; uit de existența celorlalți din jur și neg totul doar pentru cã mã salveazã o realitate pe care am inventat-o chiar eu. Și doare cel mai tare faptul cã nu știu cum sã mã comport. Am impresia cã toți l-au rãnit pe Hogi pe tot parcursul vieții lui, ca urmare sã am grijã sã le stric zilele tuturor. Dar știu cã eu am fost cea care l-a rãnit cel mai tare și nu știu cum aș putea sã mã distrug mai tare decât tot ceea ce fac acum. Pentru cã simt cã nu l-am meritat niciodatã. Nu i-am arãtat mulțumirea mea fiindcã a fost lângã mine doi ani de zile și cã m-a ascultat fãrã sã mã judece mãcar un pic.

"Hira, masa este gata. Cobori?" încã încearcã, chiar și dupã douã luni.

Salvez tot ce am scris pânã acum și închid laptop-ul. Deschid ușa doar pentru a-i vedea chipul zâmbind cu cãldurã și mã conduce pânã la bucãtãrie.

Cred cã au trecut sãptãmâni de când nu i-am mai spus nimic. Acum gãtește în bucãtãria mea, cu televizorul dat tare.

"Hei!" spune Kook.

"Bunã." îi rãspund și-l privesc, încã neînțelegând ce se întâmplã.

"M-am gândit cã ar fi o idee sã-l invit la cinã și chiar el a gãtit-o." el îmi zâmbește de parcã seara aceasta ar schimba totul.

"Uh, bine. Poftã bunã." urc înapoi în camera mea, cu vorbele mamei spuse la nervi ajungând pânã la urechile mele.

O seara schimbã tot presupun. Jungkook nici mãcar nu a scos o vorbã în sãptãmânile trecute și apare la cinã dintr-o datã. Ar trebui sã-i mulțumesc mamei. M-a ajutat foarte mult.

Mã așez lângã pat doar pentru a-mi lãsa capul sprijin de salteaua lui. Nu realizez când îmi dau lacrimile, dar le simt cum curg pe lângã urechile mele și cad pe cearșaful moale.

Simt cã mintea mea este ca o minge de fotbal, este împinsã dintr-o poartã în alta. În varã, în mintea mea era doar Kook, era doar modul cum îmi putea ridica starea la un complet alt nivel, iar acum, mã face sã regret totul. Nu simțeam nevoia acum... Nu sã-l vãd acum.

"Hira?" îi aud vocea durã de dupã ușã.

Și el e nervos. Nu mai vreau sã fie toți enervați pe mine... Știu cã sunt dificilã acum, îi fac sã mã urascã, dar...

"Nu." îi rãspund, cu toate cã încerc sã-mi ascund vocea plânsã.

Deschide ușa și acum mã întreb de ce n-am încuiat-o. Îmi duc privirea la chipul lui de parcã încerc sã-l pãcãlesc cã am putere sã duc situația la capãt. Mã privește atent, ca și când privește în gol cu pupilele dilatate și o privire inexpresivã. Se așazã în fața mea, sprijinit de perete și continuã sã mã priveascã.

"Jun-" încep eu.

"Nu trebuie sã spui nimic." continuã el cu aceeași duritate în voce.

Lacrimile încep din nou sã-mi cadã pe fațã dupã ce abia s-au oprit.

Pur și simplu nu înțeleg. Lipsește o piesã din acest puzzle pe care n-o vãd.

Și am nevoie de el sã fie lângã mine și nu e... Stã și mã privește cum mã fisurez tot mai mult, imitând ceea ce încerc și eu sã fac, sã-i arãt cã nu am nevoie de el... Cred cã asta este problema. Îl refuz... Acum înțeleg partea asta...

Îmi șterg lacrimile și pãșesc încet în genunchi pânã ajung la el. Era pregãtit deja sã fac asta, cãci m-a prins în brațe imediat. Îi strâng bluza cu cât plâng mai tare, iar el la fel de tare mã ține.

"Bravo..." îmi spune el.

Zâmbesc pentru cã mã amuzã faptul cã mã felicitã doar pentru cã am lãsat garda jos. În timp, mã liniștesc, dar nu vreau sã plec. E tot ce am avut nevoie pânã acum.

"Cred cã s-a rãcit deja mâncarea." pronunțã el nu prea tare.

"Nu vreau sã cobor." îi rãspund.

"Te rog..." oftez.

Știu cã trebuie sã fac asta. Cel puțin astãzi.

Mã ridic, în urma mea, el. Deschide ușa și mã lasã sã ies prima. Mama aștepta asta pânã acum, cred. Cu ochii la fel de plânși ca ai mei, îmi zâmbește cald deși m-am comportat foarte nepoliticos cu ea. Masa este deja pusã și ne aștepta fãrã rãbdare, la fel ca mama.

Pe scurt, am ieșit din globul de cristal din care nu voiam sã ies, în același timp, așteptam pe cineva care sã-l spargã ca sã pot fi liberã.