Dragoste sub pistol - LA FAMILIA ADRIANNI [TRILOGIE FINALIZATĂ PE WATTPAD]

Capitolul 11 - Vizita ta neanunțată.

A doua zi

Rosella

Mă trezesc ca dintr-un vis când telefonul îmi vibrează deodată în pantaloni. Mă ridic alarmată și scotocesc după el, reușind cumva să-l iau între palme. Numărul Pandorrei îmi apare pe ecran, iar eu glisez rapid ecranul și-i răspund:

— Mariana mi-a spus că ai ajuns la ea și că te-a băgat cu forța. Speram din tot sufletul să fii bine.

Nici nu mi-am dat seama că am adormit la Mariana. Totul a fost atat de rapid, iar eu nici nu-mi amintesc bine ceea ce am făcut. De parcă... mi-a fost ştearsă memoria. O durere de cap îmi complică starea, iar o stare de greață o agravează. Corpul îmi tremură, iar ochii îmi sunt încețoșați. Ritmul inimii mi se accelerează, iar picioarele îmi cedează. Închid ochii, iar preţ de câteva clipe simt cum mă prăbuşesc, dar ceva mă prinde la timp. Văd printre picaturi o siluetă ce-mi strigă numele, dar ochii mei sunt prea extenuați ca să mai stea deschişi. Iar corpul meu, prea firav.

*

După alte două zile

Rosella

Ochii mei încearcă să se acomodeze cu lumina puternică ce-i orbeşte, în timp ce corpul meu depune eforturi colosale sa coopereze cu creierul. Mă ridic confuză, neştiind unde mă aflu. Totuşi, îmi ia ceva timp să-mi dau seama că sunt printre păturile de spital, cu camere îmbrăcate în nuanţe de alb şi oameni care salvează vieţi, în halate de aceeasi culoare. Pandorra năvălește în încăpere alături de Mariana, iar eu înalţ din sprâncene neînţelegând cum am ajuns aici.

— Sfinte cerule! exclamă prietena mea. Daca păţeai ceva nu m-aş fi iertat niciodată.

— Ce s-a întâmplat? le întreb. Ultima dată ţin minte că abia puteam să respir.

Doctorul îşi aşează mâna pe umărul meu, confirmându-mi spusele.

— Ai avut o cădere de calciu, cel puţin din ceea ce îmi arată analizele. Ceea ce mi se pare foarte ciudat este că nu am foarte multe indicii precum că ai o problemă de sănătate sau mai multe. Doamna care te-a adus aici mi-a spus că pur şi simplu te-ai prăbușit cum te-ai trezit.

— Aşa este, încuviinţează Mariana. M-am speriat teribil de tare.

Da, îmi amintesc. Ea era cea care mă striga. Ea era cea care mă implora să nu închid ochii. Şi tot ea este cea care m-a salvat. Fără ea, poate că nu mă mai aflam aici.

— Când se poate întoarce acasă? întreabă Pandorra.

— În câteva ore, îi răspunde doctorul. Am să-i fac un alt control de rutină ca să mă asigur că e bine.

— Hei, voi fi bine, le spun eu. Nu trebuie să vă mai faceţi griji, greul a trecut.

Pandorra mă privește cu scepticism, dar eu o asigur printr-un zâmbet ce-i mai domoleşte starea aceasta de îngrijorare. Sunt trecută prin tot felul de aparate, prin tot felul de teste de sânge, care nu rezultă nimic de rău augur. Din contră, din ceea ce mi s-a spus, totul pare să fie normal.

Într-un final, Pandorra şi Mariana reuşesc să mă scoata vie şi nevătămata din spital şi să mă îmbarce în maşină pentru a mă duce acasă. Mă uit de jur împrejur şi aproape că uit că baieţelul ei nu se află cu noi.

— Unde e Mikel junior? o întreb pe Pandorra care aşteaptă să facă stânga în sens. Nu l-ai luat cu tine? Unde l-ai lasat?

— Este cu John, mă linişteşte. Sper doar ca aiuritul să nu-l fi îndopat cu bere, oftează şi face dreapta spre zona unde se află apartamentul. Ia, uite-l, fir-ar al dracu'! se răstește și claxonează. Mişcă-te, tataie, cine ţi-a dat permisul??