Înapoi către Olimp

Capitolul patru și un recuperator

Thiago

.
.
.

α

.
.
.

— La pământ! le strig grupului care tocmai vrea să iasă pe ușa cafenelei. Mi-am dat seama de ceea ce se întâmplă din momentul în care am văzut jeep-ul cu geamuri fumurii care trece suspect de aproape de calea pietonală și mai și încetinește considerabil pe deasupra. Înseamnă un singur lucru – adică că se va trage în următoarele fracțiuni de secundă.

Ceea ce... se și întâmplă.

Dar iată că nu aștept ca inevitabilul să se producă și, la primul foc de armă, sar să o protejez pe femeia blondă, a cărei menire este să rămână în viață, cu ceva ajutor de la mine. Dar doar deocamdată. Fiecare misiune la rândul ei, iar cea de acum pare a se fi îngreunat subit.

O trântesc la pământ, alegând să-mi bușesc cu putere coatele și umerii de podeaua dură de marmură, dar așa, formez un cocon în jurul ei și, pot spune că domnișoara Elizabeth Collins iese din situație teafără și nevătămată, fără vreo unghie ruptă. Ea mă privește cu ochi uimiți pentru câteva secunde, eu îmi joc jocul și îi zâmbesc, iar țipetele din jur se aud pe fundal și parcă se lovesc de bula imaginară pe care am creat-o chiar atunci în jurul nostru. Mai trece o secundă, iar buzele ei pline, de o culoare pală de corai se arcuiesc într-un zâmbet încântător, îmblânzindu-i și încălzindu-i trăsăturile, care până atunci, deși neasemuit de frumoase, au avut o răceală aparte, chiar și în alte zâmbete cu care m-a învrednicit ceva mai devreme.

          Cât de mult diferă un zâmbet sincer de unul ascuns, îmi spun și am mare dreptate. Pot zice că meseria pe care o am m-a învățat multe lucruri utile, printre care și citirea psihologică a comportamentului cuiva. Al victimei în cazul de față și în majoritatea cazurilor.

Nu sunt vreun novice dobitoc ca să mă gândesc la lucruri nepotrivite în timpul unei misiuni și mai ales, lucruri ce implică chiar targetul meu, dar la fel de dobitoc trebuie să fiu să nu recunosc frumusețea ce zace în trăsăturile acestei femei, atât la chip, cât și la corp. Corp al cărui căldură mă pătrunde prin cămașa subțire de chelner, mai ales în zona pieptului, acolo unde i-am strivit fără să vreau sânii moi, decent acoperiți de hainele ei de birou. Poate când eram mai tânăr, aș fi roșit la o situație similară cu cea actuală, dar de-a lungul timpului a trebuit să fiu martor la lucruri mult mai rușinoase decât sânii unei femei frumoase. Și mai cumplite.

Lucruri mai cumplite chiar și decât fata aia ce zace mutilată la un metru de noi, în timp ce eu și domnișoara Collins încă ne împletim respirațiile sacadate și ne simțim piepturile unul altuia, ca să zic așa, și vai, ce frumos e să fii viu!

— A murit fata asta. Sandra, ne atenționează impasibil bărbatul care nu a fost menționat în dosarul cu informațiile despre domnișoara Collins, dar ai cărui ochi de un verde crud se aseamănă ca două picături de apă cu ai ei, ceea ce mă face să îmi dau cu părerea clar și să admit fără teamă că este fratele său, alături și de fizionomia-i similară, la fel, plină de răceală.

— Lize, tu ești bine? se ridică cealaltă femeie rămasă în viață din grupul lor, ținându-se cu îndârjire de umărul său, care a pierdut deja mult sânge, dar se oprește încurcată când ajunge la un pas de noi și ne vede în acea ipostază nepotrivită, ca să zic așa. Cât despre bărbatul care le însoțeste, pot să spun că nu am văzut vreodată o figură care să exprime cu atâta acuratețe o încruntătură, mai ceva ca maștile venețiene.