Înapoi către Olimp

Capitolul cinci, care te învață cum să nu faci paste

Athalize

.

.

.

α

.

.

.

Mă uit cu uimire la bărbatul din stânga mea și pot jura că nu am mai văzut pe cineva să facă atâta scandal doar pentru că pastele nu i-au fost pregătite cum trebuie, fiind prea moi pentru gustul său sau prea moi pentru a fi legal să le servești așa, cum s-a exprimat el. A aliniat cei trei chelneri care ne-au tot servit și le cere de urgență să-i aducă bucătarul în față, până nu se enervează mai tare, iar cu fiecare cuvânt care-i iese pe gură, pot sesiza un ușor accent străin în glasul său, pe care, țin să spun, și l-a suprimat cu brio până atunci. Evident, avea o engleză prea limpede și simplă ca să fie britanic, lipsită de vreun accent, și știam că nu e originar din Anglia. Mă gândeam că poate era arab, turc sau român, așa brunet cum era, dar în niciun caz italian – naționalitate confirmată după ce a lăsat un Madonna să-i scape, alături de un țâțâit. Trebuie să recunosc că aici m-a păcălit, ținând cont că majoritatea italienilor pe care îi cunosc și i-am cunoscut au un accent de-a dreptul haotic atunci când vorbesc engleză.

— Nu vreți să mă vedeți nervos, îi mai amenință el o dată, apoi își întoarce privirea de la chelneri și își relaxează brațul pe spătarul scaunului, iar cu cealaltă mână dă pe gât paharul de vin rosé pe care până atunci nu-l atinsese, așteptându-și cuminte mâncarea. Chelnerii se risipesc imediat, unul lovindu-se de celălalt ca în filmele cu proști, iar eu nu-mi pot abține o pufnitură de râs.

— Dacă ăsta nu ești tu nervos, nici nu vreau să mă gândesc în ce fiară te transformi când se întâmplă cu adevărat, îi zic și mă apuc de desfăcut feliile de pizza pentru a le lăsa să se răcească până când vine bucătarul să dea explicații.

— Oh, încă n-ai văzut nimic, iubire, îmi zice el și își ridică un colț al gurii într-un zâmbet absent, parcă uitându-se prin mine. În mod normal, dacă un bărbat mă lua cu apelative de genul, m-aș fi dus învârtindu-mă, dar felul în care Alex a spus-o cu vocea lui de bariton, răgușită după ce a țipat la ospătari, nu m-a deranjat deloc, dimpotrivă.

— Deci Alex, ești italian? îl întreb, la care zâmbetul îi dispare pentru o clipă înainte să-i reapară, ceva mai șters.

— Doar mama. Obișnuia să-mi vorbească în italiană de când eram copil, așa că, din când în când, accentul se mai lipește de mine, îmi explică fără tragere de inimă, iar textul pare mai degrabă învățat pe de rost decât veridic.

— Alexander Williams e un nume tare comun în rândul englezilor, îi răspund, mărindu-mi ochii de curiozitate, apoi, fără ca el să vadă, îmi scot telefonul din buzunar și, pe sub masă, tastez un mesaj cu numele său întreg, pe care mi l-a spus cu câteva minute în urmă, înainte să izbucnească tot scandalul cu pastele. I-l trimit lui Oliver, cel care se ocupă la birou cu tot ce ține de tech și de informatică, fiind propriul nostru hacker, ca să zic așa, pe care îl folosim în situații mai delicate, unde nu e implicată doar revista de modă. Nu că aș avea mari griji în privința lui Alex, dar simt de la o poștă că e ceva în neregulă cu el. Acum, e posibil că el să folosească o identitate falsă doar pentru că are probleme cu cei de la Direcția de Imigrări și nu din altă cauză, mai puțin ortodoxă. N-am fost tipul de om care să pună răul înainte, dar am fost un tip de zeitate la un moment dat care vedea numai răul și nimic de bine.