Aiden

Capitolul 1

O dungă înflăcărată despică cerul, norii plumburii încercând să o acopere disperați. Focul arzător al apusului își revarsă scânteile roșiatice. Imagini de flori tainice, ascunse de obicei în adâncul unui suflet trist de cireș, se dezlănțuie pline de încredere, înviorând moartea aparentă a luminii. Petalele pline cu mireasma dulce a primăverii zboară în văzduh, ducând cu ele și ultimile raze de soare rămase pe pământ.

Pășeam liniștit pe aleea ce ducea spre locul unde locuiam. Ar fi greșit să-l denumesc casă, deoarece nu simțeam că îmi aparține. Nimic nu îmi aparținea, dar totul putea fi considerat al meu. Sunetul strident al pașilor din jurul meu îmi răsuna în timpane. Toți oamenii de pe stradă se grăbeau să ajungă acasă după un început obositor de săptămână.

Am traversat strada ce mă despărțea de locul unde mi-am trăit până acum zilele și am intrat pe poartă. Pereții de un albastru șters îmi aduceau aminte de cerul senin pe timp de vară iar grădina plină ochi de flori multicolore ar fi rămas întipărită în memoria oricui. Balansoarul vechi de lângă grădină se ținea cu toată puterea rămasă de mâna unui vișin. Însă, jocul culorilor vii începe să pălească atunci când soarele coboară de pe tronul său din înaltul cerului. Bezna nopții se lasă ușor, nebăgată în seamă de persoanele rămase afară.

Deschid ușa de la intrare și intru în casă. Un val de căldura mă izbește în față. O aud pe mama vorbind la telefon din bucătărie. Mă descalț de veșnicii mei bocanci negrii, lăsându-mi ghiozdanul plin de manuale și caiete pe podea, și îmi dau geaca jos, așezând-o cu o oarecare grijă în cuierul de lângă mine. Chiar dacă primăvara își făcea simțită prezența, frigul nu dispăruse.

Îmi iau ghiozdanul într-o mână și mă îndrept către locul unde vocea mamei răsuna. Intru în încapere și observ că pe masă este întins un aluat, iar femeia ce încă nu s-a oprit din detalierea unei lenjerii de pat, bate niște ouă într-un vas.

- Am ajuns acasă, o anunț fără să îmi iau privirea de pe aluat.

- Julian! răspunde surprinsă, nelăsându-și telefonul din mână, dând dovada că abia acum mi-a observat prezența. Ți-e foame? Am băgat prima plăcintă la cuptor, deci mai așteaptă încă puțin. Cum a fost la școală? își începe interogatoriul.

- A fost bine, îi spun, încercând să adaug un zâmbet. Tata nu a ajuns acasă?

- Puiule, știi că astăzi este luni.

Avea dreptate. În fiecare luni, tata rămâne la serviciu să termine documentele de săptămâna trecută. Niciodată nu am înțeles de ce el face aproape toată treaba. Partea bună era că sâmbăta avea liber.

- Astăzi am ieșit la tablă, la algebră, încerc să schimb subiectul, așezându-mă pe un scaun ce trona în fața mesei, ghiozdanul atârnându-mi în mână.

- Oh, serios? încearcă să pară interesată.

- Da, mi-a pus un 10 pentru că am știut să rezolv exercițiul.

- Bravo, mă felicită din instinct.

Mama niciodată nu și-a dat interesul pentru notele mele, atâta timp cât erau bune. Însă, atunci când luam o notă mai mică decât 8, se transforma într-un animal dornic să îmi distrugă încrederea în sine. Tata, pe lângă ea, încerca să mă înțeleagă. De cele mai multe ori, nu reușea.

- Mă duc în camera mea, o anunț printr-o voce șoptită.

Mă ridic de pe scaun, îndreptându-mă către scările ce duceau la mansardă. Le-am urcat cu greutate din cauza ghiozdanului ce îmi creea o anumită stare de disconfort. Ajungând în fața ușii camerei mele, am apăsat pe clanță cu mâna cea liberă și am intrat, aprinzând lumina.