Aiden

Capitolul 2

Raze de lumină artificială străpung geamul ferestrei, intrând în camera ce acum era într-o mare de întuneric. Tunetele despică necruțător liniștea de mormânt, un fulger brăzdând cerul înstelat. Luna cea palidă stătea pietrificată. Micile lumini de la orizont străluceau pline de mândrie, arătându-și frumusețea. Atât de stătut.

M-am depărtat cu grijă de lângă perete și l-am privit. Emitea o aură sinistră în jurul său, cum nu am mai văzut sau simțit. Hainele sale negre ca smoala îl făceau să pară un corb ce a zburat pentru prima dată din cuib. Părul lung până la lobul urechilor era aranjat. Un parfum necunoscut invadă camera. Liniștea se instalase între noi.

Cine era?

Miliarde de gânduri îmi străbăteau mintea. Nu știam ce să fac. Începusem să mă panichez. În schimb, tot ce făcea el era să se uite la mine cu acel rânjet lipit de față. Își sprijinise coatele de genunchi, punându-și capul în palme.

Întunericul emana o căldură înghețată. Acel întuneric spumos, înnecăcios, ce te cuprinde fără să te atingă, ce îți arde străfundurile și îți irită respirația. Te despică în mii si mii de bucăți fără prea mult efort, dar te lasă întreg. Vrea doar să îl accepți. Să îl dorești. Nimic nu mișca în ploaia simfonică a detașării de realitate.

- Cine ești si cum ai intrat în camera mea? îl întreb rapid, dând drumul aerului ce nu realizasem că îl ținusem captiv atâta timp în plămâni.

- Sunt Aiden. Ai putea spune că sunt aici dintotdeauna. Julian, de ce îți este frică de mine? mă întrebă, ochii sclipindu-i sugestiv în negura nopții.

- Nu te cunosc! Și cum adică ești aici dintotdeauna? izbucnesc din cauza panicii ce pusese stăpânire totală asupra corpului și minții mele.

Pieptul mi se strângea sufocant de dureros. Mâinile îmi tremurau, capul începând să mă doară. O briză blajină îmi mângâie creștetul capului, coborând pe obrazul drept. O lovesc cu putere, mâna arzându-mi când contactul s-a produs. Mă ardea atât de tare încât am crezut că era în flăcări. Genunchii mi se înmoaie, nemaisuportând această iluzie. Era o iluzie.

- Detaliile nu sunt importante, oftează Aiden. Ideea este că eu nu îți vreau răul, îți vreau numai și numai binele. Înțeles?

Îmi închid ochii și îi deschid, încercând să îmi dau seama. Nu avea cum să intre pe ferestrele de la parter, toate erau închise. Dacă ar fi intrat pe ușa de la intrare, probabil că mama l-ar fi auzit. Nu putea să intre pe vreo fereastră de la mansardă, l-ar fi văzut vecinii. Alte intrări în casă nu mai existau.

- Ești real? mă izbește gândul, realizând că i-am adresat întrebarea fără să o analizez de două ori.

- Bineînțeles, Julian! răspunde, privindu-mă indignat.

Mă apropii cu pași înceți de pat. Amețela mă cuprinde când acesta se așează în el cu spatele, uitându-se de jos la mine. Vorbele sale îmi transmiteau numai fericire și zahăr, dar privirea sa îmi spunea otravă și superioritate. Ochii verzi ca ai unui șarpe îmi urmăreau orice acțiune, parcă numărând și de câte ori respiram. M-am urcat cu genunchii în pat, târându-mă până în dreptul său. Mi-am ridicat mâna ce tremura și am poziționat-o pe unul dintre obrajii săi. Am înghițit în sec. Era rece.

- În momentul când o persoană slabă se sperie foarte tare, este absolut terorizată și pierde orice control. Julian, tu nu ești o persoană slabă, nu-i așa?

Încerca să mă manipuleze. Undeva în mintea mea, știam că asta își dorea. Însă el era singurul care nu m-a considerat până acum o persoană slabă. El nu era ca ceilalți. Ființa sa era diferită.