Șoaptele trandafirilor

Capitolul XX

Fergus MacDonnell răsese de nenumărate ori în faţa morţii - dar nici dacă ar fi trăit să aibă o sută de ani, n-ar fi uitat vreodată imaginea căpeteniei clanului său purtând în braţe, prin curte, trupul frânt al miresei sale. Peste clan se aşternu un giulgiu al tăcerii - deranjat numai de strigătul înăbuşit al durerii şi de mormăitul continuu al unui copil.

Gâtul tinerei lor stăpâne atârna moale, în timp ce părul ei negru se întindea ca o perdea peste braţul lui Morgan. Paloarea cenuşie a chipului ei îi făcea pe mulţi să creadă că era deja moartă. Bocind în şoaptă, Alwyn îşi întoarse faţa de la ceea ce vedea şi se ascunse în umărul lui Fergus. El o trase aproape, vrând parcă să o protejeze de apariţia şi mai teribilă a lui Morgan - care părea aproape fantomatic.

Trăsăturile sale aspre păreau să fi fost cioplite din piatră. Lipsa lor totală de emoţie era înfricoşătoare. Nimic nu ar fi trădat faptul că era o fiinţă umană - nimic cu excepţia urmelor de lacrimi de pe obraji.

Subjugaţi de spectacolul sumbru care avea loc chiar sub ochii lor, cei din clanul MacDonnell aproape nici nu-i observară pe Cameronii care veneau în urma lui Morgan - unii conducându-şi caii, alţii şchiopătând sau cu hainele lor frumoase din lână rupte şi murdare. Fergus se cutremură când rupseră rândurile, şi-l văzu pe Ranald mergând împleticit între ei, cu mâinile legate cu o sfoară subţire şi cu tartanul pătat pe umăr cu sânge proaspăt. Oamenii începură să murmure întrebător.

Enid se năpusti din mulţime, însă Alexander Cameron îi blocă drumul.

- Ranald! strigă ea şi sări în sus şi-n jos, încercând să se uite peste umărul lui Alex. Ce s-a întâmplat? Ce, Doamne, iartă-mă, ai făcut?

Ranald privea drept înainte, ca şi când n-ar fi auzit-o, cu buzele strânse într-o linie sumbră. Şoaptele şi zvonurile începură să circule abia după ce uşile castelului se închiseră în urma alaiului macabru şi se trase zăvorul imens - restricţionând accesul celor din clan în propriul castel.

Morgan refuză să lase pe cineva s-o atingă. în timp ce toţi cei care o iubeau pe Sabrina stăteau de veghe chinuiţi, el îi tăie rochia zdrenţuită, îi aranjă precaut membrele inerte şi-i curăţă numeroasele zgârieturi şi tăieturi de pe carnea fragedă. O înfăşură în cearşafuri curate şi-i dădu părul încurcat de pe faţă. în ciuda tandreţii cu care o îngrijea, ea continua să zacă nemişcată - ca şi moartă.

Brian, cel mai bun călăreţ dintre toţi, fusese trimis după doctorul lui Dougal din Cameron. Nedorind să rişte şi viaţa soţiei lui pe acelaşi drum care aproape curmase viaţa fiicei lui, Dougal îi dăduse instrucţiuni stricte fiului său - să nu-i spună nimic altceva lui Elizabeth, în afara faptului că era nevoie de doctor ca să îngrijească un copil bolnav. Dougal se uita peste umărul lui Morgan la chipul fiicei sale, încercând să facă faţă deznădejdii înnebunitoare... Copilul lor.

Ochii lui înflăcăraţi cercetară cu disperare fiecare colţişor din cameră. Oare ce fel de viaţă avusese lângă Morgan? Oare fusese una plină de dragoste şi râsete - sau de amărăciune şi de vinovăţie? Se întrebă dacă nu cumva ar fi trebuit să vină mai curând - sau dacă nu cumva sosirea lui n-ar fi făcut altceva decât să grăbească această tragedie. Nici un indiciu nu părea să se potrivească. Ajunseseră acolo şi descoperiseră că această cameră era un portret fermecător şi primitor, deranjat de un singur lucru - un scaun rupt. Un foc vesel ardea în şemineu.

Atunci de ce, pentru numele lui Dumnezeu, gonise Sabrina pe drumul acela îngheţat - desculţă şi îmbrăcată doar în cămaşă de noapte?

Mâinile lui Dougal se încleştară în pumni. Şi-ar fi dorit să-l zgâlţâie pe Morgan şi să-i ceară să-i răspundă la toate întrebările care-l chinuiau. Cu toate acestea, când îl văzu ştergând cu o cârpă umedă fruntea Sabrinei - ceva îl opri. N-ar fi crezut niciodată că nişte mâini atât de mari şi de puternice ar putea fi şi atât de blânde - şi de temătoare, tremurânde - din dorinţa de a nu provoca vreo durere.