Sălbaticul Royal

Capitolul 1

Rusalka

Când spun că sunt o fantomă, nu sunt  literal. Sunt foarte vie. În cele câteva săptămâni scurse m-a durut atât de mult, încât să ştiu că încă îmi agăţ existenţa de bătăile inimii. Nu, când spun că sunt o fantomă, mă refer la faptul că oamenii mă văd rar.

Oamenii spun adesea că ura este cel mai dezgustător sentiment, dar asta pentru că mulţi dintre ei nu au fost niciodată la primirea apatiei. Când persoana care îți ține lumea în palmă se comportă de parcă nu vrei să spui nimic. De parcă n-ai exista. Așadar, indiferența este cel mai dezgustător sentiment.

Alunec tăcută prin acest oraş celebru al Americii, fără să zâmbesc sau să zăbovesc asupra catedralelor impunătoare. Fără să trebuiască să salut pe nimeni zile întregi. Aşa a fost în ultimele şase săptămâni. Rareori vorbesc cu străinii, iar când o fac este superficial, de parcă oamenii ştiu din instinct că nu sunt pregătită pentru vorbe mici. Astăzi, nu fac excepţie.

— Poftiţi cheia dumneavoastră, domnişoară Anabelle.

         Recepţionera Four Season Hotel glisează cheia pe blatul de marmură, zăbovind cu privirea asupra mea. Odată ce şi-a retras mâna la o distanţă sigură, întind mâna şi o palmă.

— Mulţumesc.

Cu ochii încă la mine, ea capsează documentele create de plata online.

— Deci..., afaceri sau plăcere?

Curiozitatea la amestec cu căldura din ochii ei se stinge pe când înregistrează privirea goală pe care o port. Zâmbetul de pe faţa ei alunecă  ca untul pe un cuţit fierbinte.

— Afaceri, spun, pentru că niciodată nu a fost mai adevărat.

— Am înţeles. Ei bine, sper să vă placă şederea.

Ea îşi îndepărtează privirea, de îndată ce termină cu numărul scenariului pentru recepţie. Nu mă întreabă de ce m-am prezentat la hotel fără vreun bagaj, sau de ce închiriez camera pentru o singură noapte. Sau de ce plata a fost efectuată online de către o terţă persoană. Ea nu ar trebui să întrebe nimic din toate acestea, oricum.

Dar în sinea ei se întreabă. Jenny mi-a oferit o scurtă prezentare a modului în care se va desfăşura chestia asta şi până acum este aproape la literă. Îmi ridic poşeta şi mă îndrept spre lift. Treizeci şi patru, treizeci şi trei, douăzeci şi nouă...Mă uit cum se aprind numerele unul câte unul. Fiecare cerc, de dimensiunea unei monede de un dolar, se aprinde şi se întunecă pe rând, iar liftul coboară în timp ce aştept, răbdătoare şi fără să clipesc. Mai sunt şi alţi oameni care aşteaptă sosirea liftului.

Dacă nu ar fi vorba de etajul treizeci şi şapte, aş urca scările, dar va trebui să tolerez incovenientul prezenţei lor. Liftul se opreşte, iar uşile se deschid şi eu intru prima. Ceilalţi oameni-patru oameni de afaceri- stau undeva la mijloc şi nu vreau să treacă pe lângă mine pe când cobor.

Uşile liftului se închid şi mă retrag în mine, apăsându-mi spatele de peretele din spate al liftului. Închid ochii, respir pe nas. Toate astea se vor termina în  curând, iar inima îmi dansează în piept. Frica de a fi prinsă în capcană, la ceea ce sunt pe cale să fac, este ca un şarpe încolăcit care aşteaptă să facă ravagii în interiorul meu.

— Hei, eşti bine? Arăţi puţin speriată.

Unul dintre bărbaţi vorbeşte cu mine. Probabil crede că panica mea este legată de călătoria cu liftul, ceea ce este, dar doar parţial. Are ochii căprui, o culoare ce îmi aminteşte de ciocolata de casă. Are şi gropiţe, probabil treisprezece, sau cam aşa ceva, mai mare cu câţiva ani ca mine. Doi-trei, maxim. Arată bine. Genul de drăguţ pe care o femeie ca mine l-ar putea întâlni o dată, înainte de..., înainte ca toate acestea să devină imposibile.