Sălbaticul Royal

Capitolul 3

Rusalka

Reacţia mea neclintită este să ţip sau să fug cumva de el. Dar sunt suficient de raţională să ştiu că asta nu va ajuta. Dacă este ceva, m-ar putea-şi m-ar pune- și mai mult în pericol. Totuşi, dacă crede că mă schimb în faţa lui, aceasta e o altă treabă.

Poate fi un bărbat terifiant, dar eu nu voi fi prada lui de bună voie. Îmi slăbesc acele din păr, apoi le scot şi le arunc pe masa de toaletă de lângă el, nu atât de blând. Sunt transpirată de la repetiţii şi am nevoie disperată de un duş, dar asta va trebui să aştepte, pentru că nu există nicio cale în iad ca acest străin şi corpul meu gol să existe în aceeaşi cameră.

Pletele mele întunecate se slăbesc, căzând pe umeri şi rezist nevoii de a ofta uşurată. Privirea lui se concentrează asupra acţiunilor mele şi nu asupra trupului meu şi, deşi nu pare să mă cântărească sexual, sunt brusc conştientă de corsetul care abia îmi acoperă decolteul şi se mulează pe curbura sânilor mei.

Deschid dulapul cu mâini instabile şi iau una din rochiile pe care le păstrez aici, apoi o trag pe mine.
Îi arunc ceea ce trebuie să fie o privire îngâmfată, în timp ce desprind fusta şi corsetul de dedesubt. Este o mişcare îndelung exersată în copilăria şi adolescenţa mea, când trebuia să-mi ascund costumul de dans de familia mea.

Perversul trebuie să fi crezut că mă va vedea goală şi chiar s-a aşezat pentru spectacol, dar i-am abolit planul. El se ridică, iar eu mă smucesc de dulap, dansul victoriei mele oprindu-se zgomotos.

— Credeam că ai spus că te vei schimba, se opreşte la un pas distanţă.

E atât de aproape, exact ca în ziua când i-am conturat trăsăturile pe întuneric, în acea cameră de hotel. Simţurile îmi sunt atât de intense, încât simt fiecare inhalare de aer şi pielea de găină îmi izbucneşte peste braţele goale.

Mirosul lui îmi trece direct prin creier şi nimic nu mă pregăteşte pentru amestecul subtil de mosc şi piele. La suprafaţă, este un parfum subtil, dar pe el, este o traducere a letalităţii sale. În ciuda nevoii mele de a mă ascunde, îmi ridic bărbia:

— M-am schimbat.

— Ce-ai făcut?

Mă prinde de umăr şi mă învârte. Apoi îmi ţine mâna care este încă pe fermoar, dându-mi un fior pe şira spinării. Mă aştept să o tragă în jos şi să mă oblige să ies din noua rochie, dar el foloseşte degetele pentru a închide fermoarul. Sunetul reverberează în liniştea camerei şi înghit în timp ce buzele lui coboară până la coaja urechii mele.

— Ar fi înţelept să nu mă provoci. Nu-mi place şi mă voi asigura ca şi ţie să nu-ţi placă.

— C-ce ordine? am îngânat simţind nevoie să ştiu ce şi-a pus în minte, chiar dacă ar putea fi ceva ce ar echivala cu data morţii.

— Vom lua cina.

— Ce? vreau să vorbesc, dar iese un murmur nedumerit.

Acest mafiot/străin/cel pe care l-am furat şi care trebuia să mă reguleze, îmi cere să iau cina cu el?
Faţa lui rămâne aceeaşi, prinsă în liniştea veşnică, pe care numai călugărilor ar trebui să li se permită s-o aibă.

— Cina, ceva în care oamenii mănâncă şi vorbesc.

— Ştiu ce e cina. Doar că... pur şi simplu nu ştiu de ce naiba îmi ceri asta.

—Nu-ţi cer. Și am răspuns deja la întrebare. Să vorbim.

— Despre ce?

—Vei şti când luăm cina.