Aiden

Capitolul 6

Așezându-mă într-o poziție turceasă pe așternutul moale al patului, îmi pun căștile în urechi și dau volumul telefonului nici prea tare, dar nici încet. Acordurile unei chitări electrice îmi mângâie auzul flămând.

Privesc peretele din fața mea, apoi mă uit pe birou. Poate că ambalajele de la biscuiți stau acolo de o zi, lună, poate de un an. Sau poate că nici măcar nu sunt ambalaje de la biscuiți. Probabil că pe dropsurile de pe noptieră ce se regăseau și pe birou s-a așternut praful. Suportul pentru laptop, ce nu l-am mai folosit de foarte multă vreme, pare neatins de secole. Manualele, caietele, pixurile, creioanele, toate stau într-o grămadă. Ceața ce îmi împiedica privirea să umble liberă prin colțurile cele mai ascunse ale încăperii ar fi trebuit să mă enerveze, însă mă calma.

De cât timp stăteam în cameră? Ce căutam aici? Parcă totul dura de o veșnicie.

Uneori mă întrebam ce m-a făcut să mă opresc din a mă mai duce la școală. Privirile colegilor? Posibil. Sunt atâtea probabilități, în cât nu mi-ar ajunge o noapte să le enumăr pe toate.

- Hei, Ty! De ce stăteai marți cu ratatul de Julian?

Sau poate că nu doream să le enumăr. Ar fi o pierdere de timp. Cântecul se terminase de câteva minute, dar eu continuam să-mi privesc pereții camerei. Ar trebui să îi pictez.

Nu mi-am dat seama când m-am ridicat din pat, scotocind printre materialele pentru pictură ce le foloseam la orele de desen. Măcar acum puteam să le utilizez cu un anumit scop.

- Hei, Ty! De ce te uiți așa la mine? Cumva ratatul te-a enervat?

Totul se desfășura într-o liniște adâncă, de mormânt. Pensula se plimba netingherită pe suprafața rece. Poate că nu eu eram cel care o controla. Asta pentru că Aiden îmi ținea mâna, desenând el în locul meu. Încruntătura de pe fruntea lui îl făcea să pară concentrat, dar el era doar supărat. Pe cine era supărat?

- Tyler! Ty, nu te cred! Vorbești serios? Dumnezeule!

Un oftat îi făcu capul să se îndrepte în direcția mea. Pensula încă se mișca. Oscila între mișcări scurte și subțiri, lungi și groase. Oare ce culoare mi se așternea în față? Îmi simțeam capul greu de gânduri, gânduri ce nu-mi dădeau pace de câteva nopți. Gânduri ce erau cusute între ele cu un fir indistructibil. Îmi lăsam viața să se rezolve de la sine.

- Julian, hai să jucăm un joc! îmi propune Aiden cu ochi scânteietori. Eu îți spun un cuvânt, iar tu îmi spui ce îți exprimă acel cuvânt.

Avea aceiași față albă cu ochii verzi, ce păreau a fi suprafețe înverzite într-o mare neclară. Dar avea ceva, ca un iz de superioritate în acea privire pătrunzătoare, ce își făcea loc în mintea mea cu forța. Părea că mă citește, poate chiar o făcea. Sau poate că îmi doream să mă citească, așa că mă prefăceam că el chiar o făcea.

În acel hol lung din capul meu, plin de amintiri și speranțe vagi, idei chinuitoare și prezențe întunecate, se derula clar și repetitiv acea zi. Era una ca toate celelalte, așa am crezut. Nu simțisem niciun gol în stomac sau o stare ciudată, așa cum se întâmplă în filme. Mă simțeam ca de obicei. Continuasem să cred aceasta până în dreptul sălii de clasă, când tăcerea se târa greoi. Ajungând în veșnica mea bancă, măzgălită pe alocuri de pix, m-am făcut comod. Poate că nu mă simțeam chiar atât de comod, deoarece privirile celor din clasă erau înțepenite pe mine. Și dacă Daniel, acel prieten al lui Tyler din acea zi, nu ar fi strigat acel lucru, poate că aerul din clasă nu ar fi înghețat, și poate că eu nu m-aș fi dus la baie să îmi vărs amărăciunea și spaima. Consider că următorul lucru pe care l-am făcut după ce mi-am amestecat intestinele este destul de evident, ținând cont de împrejurimi.