Mafia Columbiană

II

Sherlock Holmes

Dimineața voia să și-o petreacă în compania lui Adson, deoarece era deja sâmbătă. Își sorbeau cafeaua amăruie într-o liniște de mormânt, acompaniați de ticăitul ceasului de pe perete. Megan tot evita să-i povestească despre ziua de ieri, fiindu-i jenă de atitudinea pe care a abordat-o, însă Adson parcă bănuia că se întâmplase ceva, așteptând să-i dezvăluie totul, însă se săturase.

― Mă gândeam dacă ai vrea să mergem la un restaurant, să petrecem puțin timp împreună, șoptise Adson

Vocea lui formase un ecou în încăpere, lucru care a făcut-o pe Megan să tresară. Închisese ochii timp de un minut.

― Nu am mai ieșit împreună de la Crăciun, grăise zâmbind, amestecând în ceașca de porțelan.

― Îmi este dor de noi, Megan.

Aceste cuvinte o emoționase, reușind să-i transmită niște emoții puternice. Și-a dus mâna la piept încercând să-și amelioreze durerea, apoi își ridicase privirea spre Adson care părea agitat. Întinsese mâna pentru a i-o cuprinde pe a lui, strângând-o cu putere.

― Trebuie să cercetez un caz, însă îți sunt datoare cu o ieșire, grăise Megan

Adson îi răspunsese cu un zâmbet, evitând contactul vizual cu aceasta. Ura când îl refuza, mai ales când el făcea tot posibilul să petreacă cinci minute împreună cu ea, fie că în timpul acela se îmbrățișau, sau își mai furau câte un sărut. Adson se ridicase de la masă, iar în momentul acela Megan își dăduse seama că refuzul ei l-a rănit și îl credea. În concediul de Crăciun ieșeau zilnic, glumeau, povesteau, însă când s-a terminat, părea că relația lor s-a răcit. Nu voia ca relația lor să se răcească, iar gândul că s-ar putea încheia într-un moment de cedare, o speriase. A oftat puternic, abandonându-și ceașca de cafea alături de cea a lui Adson, îndreptându-se spre balcon. Ninsoarea se oprise, iar Megan răsuflase ușurată, fiind pentru ea cea mai bună veste pe care ar fi primit-o în ultimele zile. Balconul în care își canaliza gândurile era lung și ușor îngust, în nuanțe de alb și gri. Albul îi conferea calmitate, pe când griul o ajuta să se mențină în echilibru. Traficul părea mai aglomerat decât oricând, ba chiar mai aglomerat decât Guernica de Picasso. Oftase puternic, coborându-și privirea spre pământ. Își luase laptopul sperând că va putea găsi ceva despre Mafia Columbiană, însă singura informație despre aceștia nu era atât de recentă pe cât s-ar fi așteptat, ci din anii '90, fiind vorba despre același aeroport, Barajas. Asta o îngrozise deoarece era precizată o crimă, și anume asasinarea unui reporter TV. Simțise un fior rece pe șira spinării, iar palpitațiile se îndesiră. Continuând să citească aflase că un polițist, la locul faptei, identificase un trandafir artificial pe care l-ar fi asociat ca fiind semnătura Mafiei Columbiene. O îngrozise totul și aproape că se săturase. Singurul motiv pentru care mai se afla în picioare era gândul că după toate aceste lucruri ar putea scoate un reportaj , fără ajutorul lui May sau îngăduirea lui Adson. Respirase adânc, dorind să înfrunte situația și să poată să fie aceea femeie neînfricată despre care Adson îi vorbea la începutul relației lor. Avea de gând să meargă la Barajas, voind oarecum să se lămurească în privința trandafirului artificial. Își făcuse loc, pășind alene spre dormitor, măturând cu privirea după niște haine și îl zărise pe Adson care o privea cu dezamăgire.

― Ai de gând să mă pui iar pe al doilea loc? șuierase Adson printre dinți

Tonul lui fusese mai brutal decât intenționase și aproape că regretase.

― Îmi cer scuze, nu am vrut să se sune chiar așa, Megan. Doar că m-am săturat să fim atât de separați din cauza serviciului și îți duc dorul mai mult decât ai crede, grăise bărbatul

― Adson, am găsit în sfârșit oportunitatea de a scoate un reportaj și simt cum mă apropii tot mai mult de el, iar eu în momentele astea am nevoie de toată susținerea ta.

Când sesizase că îl ținea strâns de gulerul bluzei, îi dăduse drumul, făcând câțiva pași în spate, înghițind în sec. Oare acest reportaj o putea face să înnebunească? Acela era începutul?

― Chiar te încurajez în asta, mereu te-am încurajat în tot, Megan. Mereu ți-am fost alături și nu poți nega, însă căsnicia noastră? Chiar preferi să-ți pui serviciul pe primul loc?

― Ajută-mă cu acest caz și îți promit că după toată mascarada asta vom pleca departe o foarte lungă perioadă.

Propunerea lui Megan îl pusese pe Adson pe gânduri. Își dorea să plece cu ea oriunde și oricând, însă se temea ca acest reportaj să nu o aducă în ispită, să nu le aducă lor sfârșitul căsniciei. Cu o ușoară îndoială despre acest reportaj, acceptase propunerea, încuviințând și îndreptându-se amândoi spre mașină. Adson rotise cheia în contact, iar la scurt timp după ce mașina a început să prindă viață, apăsase pe accelerație. Megan îi grăise locația în șoaptă, holbându-se la el fără să scoată vreun sunet, apoi își mutase privirea spre geam. Cerul era acoperit și mohorât, cu un sentiment vag de groază, voia să găsească acel trandafir, deși șansele ar fi fost nule. Încercând să-și stăpânească emoțiile, își pusese o mână pe umărul lui Adson, strângând cu putere, zâmbindu-i larg soțului ei. Zâmbetul începuse să dispară observând că frânase brusc și că pe fața lui se așternuse un "O" de uimire. În încercarea de a afla ce se întâmplase, auzise sirene de poliție și urlete înspăimântătoare. Înghițind în sec, observase că după parbriz era un peisaj tenebros parcă rupt din filmele de groază. Se dăduse jos din mașină, încercând să-și faci loc printre mulțimea de oameni către ceea ce se întâmplase. Scosese un icnet de spaimă, apoi câteva lacrimi i se prelinsese pe obrazul înflăcărat. Țesuturile umane erau peste tot, iar sângele era îmbibat în asfalt și formase o baltă sub trupul lui May. Era mort, iar Megan era îngrozită, spaima fisurându-i fiecare os, fiecare organ, pecetluindu-i graiul, neputând să se miște. Uitându-se înspăimântată la trupul care zăcea fără viață, în buzunarul sacoului pe care-l avea May, era infiltrat un trandafir alb pătat de sânge, inima oprindu-i-se preț de câteva secunde.

― Megan...

Când Adson era pe cale să o întrebe ce s-a întâmplat, Megan arătase cu degetul arătător spre cadavru, șocată. Se întorsese pe vârfuri, împreunându-și mâinile, încordându-și mușchii nervoasă. Își înclinase capul, încercând să nu plângă, îndreptându-se spre mașina parcată pe iarbă. Intrând înăuntru, izbise pumnul de scaunul de piele, lipindu-și capul pe acesta, plângând de furie, de spaimă, de regret. Nu îi ceruse scuze pentru comportamentul din ziua aceea, pentru tonul aspru pe care l-a avut, pentru plecarea ei atât de bruscă. Voia să-l răzbune pe May, furia făcând-o să-și dorească să facă lucruri necugetate, și care i-ar putea aduce sfârșitul în tot.

― În asta ai de gând să te bagi? Să te îndrepți spre o moarte sigură?

Tonul strident al lui Adson și privirea acerbă o enervase, tot ceea ce reușea să facă fiind să strângă cu putere scaunul de piele și să-și încleșteze maxilarul.

― May a fost un om bun!

― Nu te voi lăsa să faci nimic necugetat!

Exclamația venită din partea lui Adson părea să ducă mai mult a ordin decât a sfat. Ea a tăcut, dând de înțeles că își dorea să pornească mașina și așa și făcuse. Era prima dată când Adson îi interzicea ceva în cariera de reporter, iar asta o ofuscase, mai ales că May murise, iar singura persoană care i-ar putea face dreptate, era chiar ea.