Sălbaticul Royal

Capitolul 4

Rusalka

Vederea mi se înceţoşează, cel mai probabil de la vin, iar mâinile mele se ridică instinctiv, aterizând pe un perete solid de muşchi. Palmele mele îi prind umerii, pielea de găină răsărind de-a lungul pielii din căldura străinului. Ceva în mine se topeşte.

Este cald şi lipicios şi se instalează în stomacul meu. Deodată sunt extrem de conştientă de braţele mele. Au fost întotdeauna atât de îndrăzneţe? Atât de grele? Atât de neîndemânatice?

— La naiba, îmi pare rău.

— Cuvinte murdare pentru o gură aşa frumoasă.

Vocea profundă şi întunecată îmi alunecă pe piele ca mătasea şi se înfăşoară în jurul meu, un fior trecându-mi pe şira spinării. Mi-am rupt privirea, lăsând în sfârşit cuvintele lui să se filtreze în creierul meu. Asta, dar mai ales că faţa lui mă fascinează.

Parcă n-aş fi văzut niciodată până acum un bărbat. Acesta nu este comportamentul normal al Rusalkăi.
De obicei, când întâlnesc o persoană, număr minutele până când îmi iau rămas-bun de la ea.
Nu este că urăsc oamenii. Chiar îmi plac unii.

Cum e Dima. Dar prefer să-mi petrec timpul cu muzica, dansul şi cărţile. Cele trei rareori m-au dezamăgit.

— Ce-ai spus?

Mâinile mele sunt încă apăsate de pieptul lui, ţesătura neagră a jachetei lui simţindu-se moale sub degetele mele. Respiraţia mea bâlbâie, în timp ce mă suge în privirea lui, ochii lui ca de sticlă ceruliană, un fior aproape obsedant pentru frumuseţea lor.

Stomacul mi se strânge când îmi dau seama cât de atrăgător este acest bărbat. Pare atât de real, atât de viu, atât de cald, învăluit în jurul meu.

Gura lui coboară până ajunge lângă urechea mea, respiraţia lui curgându-mi pe gât, făcând căldura să curgă până la miez:

— Am spus...

— Nu, am auzit ce ai spus, l-am întrerupt. Întrebarea mea a fost retorică.

Se lasă pe spate, un zâmbet lent răspândindu-i-se pe buze, degetele lui frecându-se în sus şi în jos într-o mişcare ritmică pe pielea mea goală.

Zâmbetul lui e tachinator şi ţipă necaz. Energia lui trosneşte în aer, disperată să se agaţe de pielea lui. Omul ăsta ţipă putere şi, pentru o fracţiune de secundă, mă întreb cum ar fi să te arunci în necazul lui. Să trăieşti fără limite, pentru o vreme.

Amestecul ciudat de emoţii îmi fac nervii să sfârâie sub piele. Realitatea se izbeşte de mine ca un baros, aruncând în bucăţi tot ceea ce credeam că sunt. El este bărbatul care plăteşte femei pentru sexul de o noapte. El este evaziv. Periculos.

Un fior izbucneşte la baza stomacului. Nu ar trebui să fiu entuziasmată de această posibilitate.
Ar trebui să fiu supărată cu faptul că nu are nicio reţinere asupra a ceea ce face. Cât de des are femei în jurul lui, părând la îndemâna lui.

Ar trebui să fiu atentă la cât de repede mă dezechilibrează, până când devin atât de învăluită de prezenţa lui încât abia mai pot respira.

Dar nu sunt. Şi poate că, în cele mai adânci părţi ale mele, ştiam deja că este diferit. Indiciul de pericol se întinde ca tentaculele şi îmi suge pielea ca o mângâiere întunecată.

Inima mea se învârte ca o frumuseţe care se pregăteşte de prima ei seară. Nu-i pasă că trupul meu trece printr-o cădere de adrenalină.
Este fericit şi plin de speranţă şi prost.