Sălbaticul Royal

Capitolul 5

Rusalka

Inima îmi stă în gât, în timp ce mă ridic de pe banchetă, de parcă câinii lui Lucifer îmi ciugulesc fundul. Pentru că, fi atinsă de Alecksander, se simte ca şi cum te-ai îneca în apă cu un fir de tensiune în ea. Curenţii electrici îţi răpesc corpul, până când eşti depăşit de el. Fără oxigen. Nici un gând.Fără control.

Şi, când se termină, te smulge din apă.
Electricitatea îţi dansează încă pe piele, curenţii scânteind între trupuri, dar poţi vedea şi gândi din nou clar. Tot ce poţi simţi e ca şi cum ai fost rupt în bucăţi. Ca şi cum chimia corpului tău a fost complet rearanjată şi tu ai ieşit din acea apă o persoană complet diferită.

Îl urăsc pentru asta. Fericirea se estompează, iar sentimentul familiar de furie se trezeşte în mine.
Îmi pot simţi dorinţa. Setea. Fiara absolută care ameninţă să erupă prin piele. Dacă se întâmplă din nou aceasta, nu mai pot avea încredere în mine să îl opresc să mă consume din interior spre exterior.

Iar realizarea aproape mă face să plâng.
De ce las să se întâmple asta? Nu ar trebui  să fie posibil ca organismul să simtă simultan ură şi dorinţă, dar presupun că am fi lipsiţi de viaţă, fără această complexitate  a emoţiei umane. Sunt pe cale să leg rochia sfâşiată, când un zgomot puternic de cauciucuri umple parcarea restaurantului unde ne aflăm. Eliberez o respiraţie tremurătoare.  

Din anumite motive, nu ies din ascunzătoarea maşinii în care mă aflu. Prin habitlacul coborât, observ că sunt singură în maşină. Pare vital în acest moment şi, dacă ies, simt că se va întâmpla ceva dezastruos. Un Mercedes negru se opreşte strident în vederea mea directă, cauciucurile sale lăsând urme furioase în urma lui. Nimeni nu iese, totuşi.

O altă maşină neagră, un Maserati de data asta, frânează în spatele ei. Apoi, mă uit îngrozită cum geamul ei coboară şi gloanţe zboară în direcţia Mercedes-ului. Icnesc, punându-mi mâinile peste urechi pentru a bloca împuşcăturile puternice.

Lăsându-mă pe spate, mă trezesc ghemuită între banchetă şi geam. Împuşcăturile continuă şi continuă ca un crescendo muzical, în sus şi în sus, mai repede şi mai tare şi mai tare. Pentru o secundă, cred că nu se vor termina niciodată. Că vor continua pentru o eternitate. Dar se opresc.

Inima îmi bate în gât, aproape că îmi revarsă măruntaiele pe pământ când aud un foşnet şi apoi înjurături. Îmi înfig unghiile în încheietura mâinii şi strâng până când durerea explodează pe piele. Probabil că nu ar trebui să mă uit, dar cum voi scăpa de acest oribil episod, dacă nu văd ce se întâmplă?

Asigurându-mă că doar o mică parte a capului este ridicată pe geamul maşinii, mă uit în jur. Mercedes-ul, în care au fost trase mai multe găuri de gloanţe în parbriz, nu are sticla spartă. Toate uşile sunt deschise şi, în timp ce eram pe deplin pregătită să găsesc oameni morţi, maşina e goală. În schimb, trei bărbaţi, îmbrăcaţi în haine întunecate sunt afară, toţi ţinând arme. Doi dintre ei poartă costume.

Toţi sunt voluminoşi, cu feţe încruntate şi forţează un bărbat înalt, brunet şi necunoscut să îngenuncheze în faţa unui bărbat înalt, cu mânecile jachetei suflecate până deasupra încheieturilor. Obţin doar o vedere a profilului său lateral, dar este suficientă să-mi spună că acela e şeful lor.

Alecksander.
Pare atât de înalt, încât îi simt înălţimea superioară chiar şi din poziţia mea.

— Ce căutai pe proprietatea mea, Morrison? întreabă Aleckander, iar eu înghit la puterea calmă din spatele cuvintelor sale.

Nu strigă, nu dă să apuce vreo armă.  Pare relaxat şi adunat, dar pur şi simplu simt energia care radiază din el, în ciuda seninătăţii pe care o emană. E al naibii de terifiant.