[~CARTE ÎN CURS DE EDITARE ȘI SCRIERE~]
• Copertă realizată de către: @yoonymi 🫶🏻
Când soarele va apune pentru ultima dată să știi că poporul se va revolta. Își vor lăsa copiii și nevestele acasă pentru a lupta.
Dar nu va fi o luptă ușoară, mult...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
*
Cuvântul e sabia ce taie până în adâncul sufletului.
Am fost un copil ușor timid. Mereu mă mulțumisem cu ce aveam și nu-mi doream nimic mai mult. Îmi prețuiam mama mai mult decât orice păpușă pe care o aveam, mai mult decât orice animal și om de pe acest tărâm.
Când pleca în călătorii nu plângeam, știam că va venii înapoi. Atunci când ea nu era prin preajmă erau cele mai rele zile din viața mea. Căci copii nu au milă pentru cei slabi, își iau puterea din suferința celorlalți și râd când cei slabi plâng. Și plângeam fiind neputincioasă. În acei ani trecuți m-am învățat cu jignirile și loviturile copiilor, m-am gândit că dacă nu voi face nimic ei se vor plictisii și nu îmi vor face rău din nou. Ce puteam eu face oricum? Eram slabă, frica îmi făcea mereu genunchii să tremure. Nu puteam face nimic. Faptul că nu am ripostat în niciun fel le-a dat putere, și așa ei nu s-au plictisit deloc de mine cum am crezut eu. Mă ghemuiam și îmi băgam capul la pământ, luând picioare și pumni în spate. Lumea din jur se uitau la mine cum eram rănită. Nimeni nu intervenea pentru că știau a cui sunt, iar asta îi dezgusta și speria în același timp. Își întorceau capul și-și vedeau de drum.
Iată-mă acum la șaisprezece ani fiind aceași lașă de atunci. Îmi este greu să îmi dau seama în cine să am încredere așa că le deschid tuturor ușa ce duce spre inima mea. Ajungând astfel să fiu rănită direct din interior. Le cer ajutorul deșii nimeni nu este obligat să mi-l ofere, și le folosesc puterea fizică pentru a mă apăra.
Mă întreb ce crede Ehsan despre mine. Când mă simt tristă mereu chipul lui îmi apare în minte zâmbindu-mi și încurajându-mă să merg mai departe. Sper ca într-o zi să-l mai pot vedea măcar o dată. Ultima dată când privirile noaste s-au întâlnit, era furios din cauza mea.
De lângă mine vocea caldă a persoanei din fața mea se aude în ecou, lovind în pereții capului meu cu putere. Nu reușesc să-i deslușesc cuvintele care par a fi grăbite. Îi privesc buzele rozalii mișcându-se frenetic, îmi mijesc ochii încercând să-i înțeleg limba necunoscută, însă din nou eșuez. Șuier ușor când înțepăturile dureroase din capul meu accentuează, nu mă așteptam la o durere atât de puternică.
